Too young, too soon...Îmi spune un prieten într-o zi: „Profesore, nu-ţi faci şi tu un blog?” Zic: „Nu ştiu cum.” „Păi, uite aşa şi-aşa…” Apoi, după ce m-am jucat o vreme cu tool-urile, şi cu theme-ele, şi cu widget-ţelele, şi cu alte alea (până ce mi-am „prins urechile” în xfn-uri şi embedded codes…), m-am gândit: „Da’ la ce-mi trebuie mie blog?”
Nu sunt un computer geek şi nici măcar nu mai am vârsta la care aş (mai) fi putut fi. Adevărul este că, fără sfaturile mai multor prieteni, n-aş fi fost în stare (ei, dar asta acum nişte ani!) să îmi fac un simplu cont pe yahoomail. Tehnica în sine, capacitatea de a face „şi aia, şi ailaltă” mă uimeşte o vreme, apoi, fără un conţinut pe măsură, mă oboseşte şi, în cele din urmă, ajunge să mă irite. Cui prodest? (vorba lui dom’ Seneca). Puştanii se joacă întruna cu posibilităţile, sunt avizi de nou, efemer dar epatant, au trebuinţa aceasta irepresibilă a schimbării înscrisă în soft-ul lor psiho-developmental. Dar, ce-i oare mai penibil decât să dai peste un nene de 40 de ani la un chef de adolescenţi? Aşa că am lăsat deoparte moftul tehnologic. Ce-mi trebuie, de pildă, un telefon care are o mie de funcţii şi singurele utile sunt acelea de a vorbi cu cineva sau de a-i da un sms?
Pe urmă mi-am amintit de clasicele „oracole” ale pubertăţii generaţiei mele, de regulă caiete dictando în care, dacă aveai noroc, fetele te lăsau să răspunzi la întrebări. Dar la ce ţi-ar trebui oracol când ai otova Facebook, Hi5, Twitter, Technorati etc. şi unde XFN-ul se defineşte drept „un mod simplu de a reprezenta relaţiile umane folosind hiperlinkuri”? Şi mi-am zis atunci, aforistic, că poate „singurătatea nu e altceva decât o vecinătate prost înţeleasă.”
So Happy That I Can't Stop Cryin'Căutând totuşi un motiv pentru care aş avea nevoie de blog, am încercat întâi să aflu ce e un blog. Şi am citit că un web log este un jurnal personal online accesibil şi altora pentru a fi citit sau pentru a lăsa comentarii. Acum, dragi concetăţeni (vorba lui Iliescu), dacă jumătate din cât speri să trăieşti nu te-a înzestrat Cel de Sus cu carismă ori n-ai chitit vreo filosofie aparte cu „şforţa” minţii tale, e greu de crezut că în cealaltă jumătate a vieţii vei mai stârni interesul altcuiva decât al administratorului de bloc. Dar m-am gândit (printr-o alunecare logică inevitabilă) la cei siliţi să mă asculte, fie că sunt prieteni, fie că sunt studenţi, şi am decis să le fac un bine: să îi las pe ei să aleagă dacă vor sau nu să mă citească şi să îmi răspundă.
Raţiunea de a fi a blogului odată stabilită, mai rămâneau de ales numele şi tagline-ul acestuia. Am dat şi eu o căutare prin „blogosferă” şi m-am minunat de câtă inspiraţie, efort, dibăcie se istovesc anonime într-un Neverland perpetuu, efemer dar epatant, la fel ca obsesiile pubertăţii. Şi ce mi-a plăcut cel mai mult, cu apucăturile mele de balcanic frustrat/reprimat, este comunismul cvasigeneral al internetului: „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” (vorba marxistului…). Nicio lege, nicio oprelişte de a fi ce vrei, de a pretinde că eşti, ai, faci, ştii, trăieşti ceea ce poate că nu, doar să întinzi mâna (adică mausu’) şi să iei. Şi, ca în orice poveste cu zâne şi feţi-frumoşi, balaurul necesar vine la apel sub formă de worms şi trojans, malware şi adware, adus de „torenţi”, mă rog, tot tacâmul!
Dar nu m-am speriat. N-au decât să-mi fure ăştia numărul de cont şi pinul, că tot nu mă întrec la iuţeală în ceea ce priveşte cheltuitul brumei de salariu pe care o primesc! Ştiţi, toată viaţa am fost „omul avalichi” (adică ăla care „trăieşte între avans şi lichidare”). Şi, la fel ca orice balcanic famelic (dar demn), m-am dedulcit şi eu la „şeruri” şi „fri daunlăudţ”. Numai că, adunând şi adunând, m-am întrebat din nou: Cui prodest? Am ajuns să am mai multe e-books decât „frunzoase” celulozice îngălbenite în bibliotecă.
Şi tot căutând o idee de titlu, mi-am amintit un comentariu mai vechi, poate singurul pe care l-am făcut vreodată la un articol de ziar. Aşa că am rămas cu ZONA ZOSTER: jurnal de vreme rea.
The Demon WithinDe ce „Zona Zoster”? Pentru că e o metaforă pentru acea senzaţie de durere vie, de arsură neaşteptată, înnebunitoare, imposibil de calmat, care te poate lovi oricând şi oriunde, la fel cum face şi viaţa, cu tot ce-i viu şi neviu în ea… Pentru că oricâte iluzii ţi-ai face şi oricâte precauţii ţi-ai lua, viaţa te loveşte în tot ce ai mai drag şi mai scump, pentru că adeseori durerea este singura care ne mai face să ne simţim vii, pentru că azi poate eşti şi mâine poate că nu. Pentru că de viaţă se moare, nu-i aşa, mai devreme sau mai târziu.
De ce „jurnal de vreme rea”? Pentru că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” (vorba lui Miron Costin), aşa cum ne învaţă eminenţele (roş-portocalii) ale „monstruoasei coaliţii”, iar eu nu am cum să cred (ca discipol al unor Sun Tzu, Confucius, Platon, Aristotel, Suetoniu, Tucidide, Cicero, Machiavelli, Gracián, Bacon, Le Bon, Tarde, Tocqueville, Michels, Weber, Canetti, Popper şi alţii ca ei) – deşi nu stă în puterea ta, tu cel care mă citeşti, de a schimba mentalitatea celor din jur şi societatea în care trăieşti fără a fi tu însuţi excepţional –  că nu ai cel puţin acea libertate naturală de a alege „pastila roşie” şi de a vedea cât de adâncă e vizuina iepurelui (vorba fraţilor Wachowski apud Lewis Carroll).
Aşa că, dragă cititorule, Lazăr dac-ai fi, şi tot te-aş scoate afară la lumină, ţi-aş vârî dracului pastila aia roşie pe gât, să stai aici cu noi în ţărişoară, fie pâinea cât de rea, şi să-ţi faci blestemata de datorie, iar nu plăcerile (vorba lui conu’ Bismarck) vieţii de apoi!
Pace ţie, cititorule. Câtă mai este.
Norii negri se adună!

(7 iulie 2009)