Ankara!Pronunţat cu accent pe prima silabă şi cu un r aspru, rostogolit iute în fundul gurii. Poate că noiembrie nu este tocmai sezon turistic, dar oraşul are o identitate proprie, un farmec distinct: îţi place acest dulce melanj între consumerismul occidental şi conservatorismul oriental. Dacă Istanbulul este un „oraş-stat” sui-generis, una din acele minuni citadine care nu cere comparaţie ci doar admiraţie, Ankara este un nexus urban al căilor de comunicaţie dintre vestul şi estul Asiei Mici. Cu un trecut intimidant (atestat încă de pe vremea hitiţilor), pare astăzi o capitală oarecare, fără pretenţii. Cu câteva excepţii, clădirile nu sunt foarte înalte iar punctele de atracţie sunt relativ puţine. Asta nu înseamnă nicidecum că nu ai ce face în Ankara! Anıtkabir (mausoleul lui Atatürk) este un ansamblu monumental demn de respectul pe care toţi turcii îl poartă „părintelui naţiunii”. Moscheea Kogiatepe (Kocatepe Cami) este un monstru arhitectonic tolănit în inima oraşului, impresionantă vizual dar – după părerea mea – în dezacord estetic cu edificiile din jur. Construită în stil „neoclasic otoman” şi inaugurată în 1987, canibalizează pur şi simplu interesul privitorului lăsând să se piardă farmecul liniştit al caselor şi străduţelor din Çankaya. Ankara Kalesi (cetăţuia din Ankara) pare să se surpe în uitare, aşa cum stă cocoţată deasupra oraşului vechi, în Ulus. Iar turnul Atakule nu este altceva decât un piron de beton şi sticlă înfipt anapoda în coasta unui deal oarecare. Dar ceea ce te surprinde (iar pe mine m-a fascinat de-a dreptul) este spectacolul străzii, agitaţia cotidiană a oamenilor, traficul infernal (ferească sfântul să nu pleci pe galben la semafor sau să încurci circulaţia mai mult de două secunde!; deşi claxoanele şi „flash”-urile sunt mijloacele standard de comunicare între şoferi, n-am văzut nervi în trafic). Fie că te duci în Hamamönü să bei un ayran ca la mama lui sau pe Kızılay la un kebap şi un biraver, ankarezii sunt politicoşi, manieraţi, zâmbitori. Ba chiar stau la coadă la autobuz (aşa „orientali”, cum îi considerăm noi…). Noaptea este plină de muzică, culoare, conversaţie pe Kızılay şi străduţele învecinate, terasele sunt aglomerate iar magazinele forfotesc demüşteri. Dacă turcii par a iubi ceva mai mult decât banul (lăsând la o parte religia şi alte valori fundamentale), atunci nu poate fi vorba decât de muzică şi dans. Pariez că fiecare ankarez are un instrument muzical acasă, iar plăcerea de a cânta, dansa şi petrece pe muzica locală este endemică. Mâncarea are savoarea ei (deşi nu recomand localurile „fast food”), variată şi condimentată din plin, iar pâinea turcească îţi trezeşte amintiri… de cartier. Parcă şi roşiile mai pierd din gustul plasticos cu care ne amăgim trei sferturi din an! Ceea ce lipseşte aproape cu desăvârşire este… ciocolata. Deserturile turceşti de calitate (şi în special baclavalele) nu sunt exagerat de dulci. Favorita mea este künefe, un fel de plăcintă subţire, cu foi sărate şi brânză dulce, fină şi însiropată, destul de pretenţioasă la preparat, se pare (vezi link-ul de mai jos) dacă vrei să iasă cum trebuie.

http://mediterraneanturkishfoodpassion.blogspot.com/2010/08/turkish-kunefe-kunefe.html

Celebra cafea turcească este mai puţin populară; mulţi preferă ness-ul. Aş mai aminti doar ceaiul, negru, tare, cu gust violent, aproape lipsit de aromă, servit oricând, chiar şi pe stradă.

Am să închei aici, pentru a nu vă plictisi cu nişte detalii strict personale. Cu excepţia a două sau trei, fotografiile sunt din arhiva proprie, fiind realizate în perioada 14-20 noiembrie 2011.

Această prezentare necesită JavaScript.