De Notis Rerum, aut „Prensabam memoria, cum ipsi apellabant rem aliquam et cum secundum eam vocem corpus ad aliquid movebant; videbam et tenebam hoc ab eis vocari rem illam, quod sonabant, cum eam vellent ostendere. Hoc autem eos velle ex motu corporis aperiebatur tamquam verbis naturalibus omnium gentium, quæ fiunt vultu et nutu oculorum ceterorumque membrorum actu et sonitu vocis indicante affectionem animi in petendis, habendis, reiciendis fugiendisve rebus. Ita verba in variis sententiis locis suis posita et crebro audita quarum rerum signa essent paulatim colligebam measque iam voluntates edomito in eis signis ore per hæc enuntiabam” (Augustinus).

Norii năpârleau la orizont; mă aplecasem peste pervaz ca să-i văd scămoşându-se, roz-purpurii la amiază, mov-cenuşii pe înserat. Soare mazgugur, picurat din buza zdrelită a unui felinar, cer noptatic, lenevit devreme, tolănindu-se-n culcuş cu mişcări de fiară sătulă.
Seara închideam întotdeauna fereastra. Mă aşezam la masă: cafea, dulceaţă de cireşe amare, unt, pâine prăjită, o ţigară în aşteptare. Doar patul mă pândea atroce

de pe noptieră. Niciodată nu făceam lumină mai-nainte, iar când aprindeam felinarul, aveam de fiecare dată grijă să nu dau foc pânzelor de păianjen aciuate prin colţuri.
Motanul şedea tolănit pe braţul capitonat al fotoliului; lovea rar, cu laba, un ciucure, iar ciucurele se clătina lent şi nefiresc de târziu, uimit peste măsură, ca şi cum n-ar fi crezut că tocmai lui i se putea întâmpla aşa ceva, pistil freudian stârnind polenul în fuior forfotitor de pe sepalele cărţii de alături. Mă răsuceam să iau cartea de pe noptieră, o închideam izbind-o scurt de genunchi, apoi o aşezam sub piciorul felinarului. Motanul sărea deîndată pe covor şi dispărea în pâlnia televizorului; îl auzeam apoi predicând în aramaică.
Citeam în fiecare seară un singur cuvânt şi reflectam îndelung la ce însemna sau la ce s-ar fi cuvenit să însemne, mă întrebam cum se alătura cuvântului găsit ieri, mă chinuiam să descifrez subtexte şi contexte, să înţeleg în ce situaţie nouă mă pusesem dintr-o dată cu un gest benign, neînsemnat în aparenţă, dar stricător de geometrii astrale, calculam nenumărate combinaţii legate de cuvântul de mâine, nădăjduind să ghicesc, o zi mai devreme, ce turnură neaşteptată va căpăta existenţa mea sublunară. Doamne sfinte, îmi spuneam, vai ce harababură! După o vreme, mă întindeam pe spate; mă afundam în pernele moi, materne, îmi lungeam picioarele către calorifer, mă gândeam… O altă ţigară, fumată pe jumătate, fumul plutind ca o şoaptă evanescentă către celălalt unghi al încăperii. Draperii grele, colilii, ce ascundeau fereastra între faldurile lor. Cineva o să îşi dea seama cu siguranţă, o să îşi dea seama cât de curând…
„Singurătatea este numai o vecinătate rău înţeleasă”. Zâmbeam, îmi aprindeam restul de ţigară; cuvinte amabile ce nu voiau nimic. Erau seri când făceam câţiva paşi, pentru a căuta în spatele draperiilor: crăpături, amprente, infiltraţii, chiar şi zgârieturi sau pete fine în tencuială. Odată, demult, găsisem acolo nişte semne de neînţeles. Dar asta fusese odată.
Televizorul funcţiona în neştire. Uneori marea trecea dincolo de franjurile covorului, cu alge, scoici, stele de mare şi crabi, clipocind printre picioarele-mi desculţe, retrăgându-se apoi fără zăbavă. De fiecare dată valurile-mi aduceau câte ceva din larg: ieri – un psalm pitonicesc, azi – o notă de pian famelic, un auşlu cărvănar şi o masă fără picioare, bazată pe calcule şi probabilităţi. Aşteptam de aceea ore întregi căci nu puteai şti niciodată sigur ce şi când.
Erau şi seri în care umbre navigau lent şi prudent pe muchia orizontului. Îmi căutam pe loc lanterna şi trimiteam semnale disperate; zadarnic – nicicând nu se opreau să îmi răspundă.
De multe ori, televizorul nu transmitea decât ceaţă. Îl înveleam atunci într-o scoarţă groasă, marinărească, şi îl înghesuiam la adăpost, în pat, lângă busolă. În serile acelea sunam din fluierul de veghe, făceam lumină-n toată casa, aşterneam faţa de masă cea albă, apretată, duhnind a alge şi a scoici presate, mă îmbrăcam pedant la patru ace şi mai puneam încă un tacâm; serveam homar eclectic şi metonimii de peşti exotici, pescuiţi din bestiarii medievale, destupam apoi o sticlă de vin, fumam pipă. În serile acelea aveam întotdeauna un oaspete la masă. Îl pofteam, politicos, să se aşeze, îl îmbiam cu delicatese şi coniac, discutam despre déraison et irraison, Archetypen der Seele, femei despuindu-se nevrotic în cioburi de oglindă. Ne simţeam perfect împreună, împărtăşeam acelaşi Weltanschauung vernaculaire postcoital, ne cunoşteam bine. La miez de noapte dispărea-n neunde, lăsând fotoliul gol, dar nu mă întristam: puteam să-l fac oricând să se întoarcă.
Dacă doi ochi de peşte mort te-ndrumă mai clar decât un televizor afazic, nu puteam şti, căci şi motanul meu se holba peşteşte şi totuşi nu mă îndruma prea limpede în cele lumeşti. Doar când şi când venea cu mâţe împieliţate-n dame, fără perdele desfrunzindu-şi trupul, sărind apoi ostentativ în pat, răstălmăcindu-şi fiţele prin redundanţele-aşternutului. Nu le găseam nicicând şi niciodată nu îmi aminteam contururile lor; le desenam totuşi cu unghia, pe şevaletul aburit al ferestrei, schelete de mandale năpârlite parcă în bătaie de joc.
Târziu, târziu de tot, către al treilea cântat al cocoşilor, simţeam cum mi se face frică. Mă furişam în pat şi mă chirceam sub pături; motanul prins, încolăcit în braţe. Şi-aşa mă-nşnuruiam cu fir de zârnă, cu nod de şcondru şi cu nod de vergă, cu nod de măr de arbore domnesc şi de bandulă, şi de sachet şi de-ancorot deopotrivă, înfuniat amarnic de ramă şi tăblie, Das Narrenschiff noetic pândind diluviul.
La sâmcelat sehelbă de seghinci stricnind fereastra-mi, cu aripile-i ură izbindu-le-n perete! Ce pânze de sampană dintr-însa se-nfoiară, purtându-mă, în furii încăibărând talazuri, prin ghioluri şi gâldaie răscolniţă stârnită, ciufută cearmă înveninând oglinda cu vasiliscă hulă, galimatii de wotan descolăcit din mască în cea psychomahie apocalipticească, cu vai icnit de tubă scopită pe-ntuneric hep! hep! urla Arjuna, iuşnindu-şi telegarii, căci marea înhăimurată se năpusti berbece, patul trosc mi-l frânse, în arcuri rău mă strânse, „Manoli, Manoli, meştere Manoli! Zidul rău mă strânge, trupuşoru-mi frânge!”, gloata cere sânge, dar cu-o muscă nu se face primăvară, ce linişte pe străzi, doar câteva folíi abstruse de poet devalizând sintaxa, efeb tomnatec reactivat din flamura decolorată a Imperiului, Scamandru cipciind la maluri efigii false de eroi „ce măre oasele-şi lăsară drept suveniruri prin topoi”, căci înţeleptu-i sus pe capră prea falnic surugiu, iar nu sărman Arjuna tăvălit în tină, lipit de glie precum şerpaşul de cărare, munte, vale, munte, mare, hare, Krişna, hare, hare!, cotoi măcelărind cocoşii sub clar de lună răbdurie, ce dimineaţă, suflete, ce aprigă urgie pingeleşte obrazul de toval cu fibră de menhir archiropoetic, căci ce altceva-i rotundul ouroboros decât biet serpiente de cascabel à cœur joie, concepisse ex semine tuo, calp e, mericism desigur, de leviatan ipohondriac surpat pe-o coastă între Calpe şi Abila, pândar abil la capătul nec plus ultra al lumii, căci ibis redibis nunquam in mare peribis, bolgii scuipându-şi obstinat bojocii de daimon împăiat în grabă, warten auf ein Wunder, Herr Doktor, nur ein Wunder!, prins în fractal fără compas, supliciul hoţilor de cai, ehei, ce herghelii îmi tropotesc prin creieri!, protoni şi neuroni legaţi în leptic binecuvântată zeghe, fiindcă o definiţie a nebuniei este, prin însăşi natura ei, circulară, aşa că-nfrână-ţi cheful de macumbă solitară, tu Apollo din Veio, abuzat în lipsă de Zâna Măseluţă, cenuşăreasă consumată ce încă mai aşteaptă coturnul de prinţesă, şoimanule Ahile, tu balaoacheş mirmidon de Bucandé, dedat la găbuit fulgoase de prin cuibarele Atenei, afumături de porc uitate-n galantar, bărbate, trofee dintr-un ev neuşnic, smârd pulex irritans înfipt marxist în coapsa stearp-a realităţii, hic Rhodos, hic salta!, eroule făcut urjume, necoborât testicul în dimineaţa vieţii, verbigerând diaporematic cu aprigi oratores, edaces et potatores,
strânşi snop cu snop de prin coclauri,
prin creierii cei falnici, iată, pornim să hăituim balauri,
căci vremea e de hăcuială, menisc de corn asmatic sună,
în lupnic urlet fraţi de sânge să ne legăm sub clar de lună,
când carnea prinde gustul cărnii, sub tălpi se face jar pământul,
cămăşile de forţă dalbe nu ne-or mai fi în veci veşmântul!
Cealmale răsucite-n creştet şi praf de puşcă-n archebuze,
preasfânt potir cu semn de fiară prădalnic trecem pe la buze,
nu vom cruţa nici o făptură, oricât şi-ar jelui necazul,
doar s-o-ncolţim la loc de strungă şi-îndată-i vom cresta grumazul!
E timpul, dar, să dăm semnalul! Fără de Dumnezeu, ’nainte!
În şui barcaz lăsarăm malul – zăvozi scăpaţi din lanţ cuminte.
Cum meandrul râului ne poartă, amuşinăm culcuş de fiară,
cu ochi spăimoşi şi scâncet moale sub fierul nostru va să piară!
Să-i smulgem inima spurcată şi să o frigem la răscruce,
pământul să-i înghită leşul, de-o vrea într-însul să-l astruce,
vârtos săriţi să-nfigem ţeapa, să-l tragem straşnic în proţapuri,
să nu mai dijmuiască visuri balaurul cu şapte capuri,
din feciorelnice speranţe să nu-şi mai ia silite soaţe,
şi nici vreun gând de faptă bună să-l schimbe-n rele boroboaţe!
Veniţi să spintecăm vrăjmaşul, să-i frângem oasele în piuă,
cu mied de sânge şi friptane să-ntindem cheful pân’ la ziuă,
iar când sub îngrelate tigve s-or sparge mesele în scânduri,
pe pergament de zid să-nscriem prea uretral spumoase rânduri,
ca toţi, aflându-ne isprava, la tâmple să ne-agaţe lauri:
nicicând prin creierii cei falnici n-or mai hălădui balauri!
În ciulniţă de foc şi pară ard telegarii lui Arjuna…
Mugebinge amel aluna!
Deci tunde-mi ciuful rebel şi dă-mă de grindă, desfată-mă cu miere şi venin deopotrivă, căci contraria contrariis curantur, Herr Doktor, nebun nevindecat al marilor oraşe ce mă desfoliezi de visuri, şotron cu pietricele albe, de înghiţit cu apă, capul zvâcnit pe spate, puţin entasis esofagian, aşa că n-a fost greu, мой чампион?, răsai din pulberi, biet Arjuna, miroznă de nectar zeiesc, o, tu Iov prea schimnic prefăcut în bubă degrabă minţii tale pune astupuş, întemeleşte cel Ewig-weibliche în tâmpla-ţi cavă, catacombă zgriburoasă, „un zid părăsit şi neisprăvit”, căţelul pământului astrucat în Lună, în umed somn de fată mare, şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!, Λάζαρε, δεύρο έξω! iar acelei clipe aş putea să-i spun, întâia oară: rămâi, că eşti atâta de frumoasă!, căci sufletul ieşit la lumină în praf şi pulbere se prefăcu, iar soarele pică, fruct muced şi puhav, într-un tomberon, la capătu-mbeznat al lumii, КОНЕЦ ФИЛЬМА.
Şi-n lumea mea, din nou amurgul, cu nori ghilotinaţi în zare, cu ciori tuşate-n bitum, prelinse din peniţă pe sugativa cerului, cu umbre întăfăşate-n fum, înculcuşite prin unghiuri de-ncăpere inundată, de ziduri smulse şi fereastră dusă, de mare-nhăimurată, de leş pictat pe giulgiul învierii. Stafii se aburcau în hăt din ugerul pământului, pe sfori de ceaţă, scrâşnind lespezile mormintelor şi înfoind tufele şi arborii de gardă, am plâns, am implorat, am ţipat cu deznădejde – luaţi-mă cu voi, târâţi-mă cu voi!! – am sărit, am întins orbeşte braţele, palmele, degetele, unghiile… Doar aerul mai sună de icneala rugii mele, ca un pian înstrunat peste putinţă, dar cine să mai vrea să o asculte?

Seara închideam întotdeauna fereastra. Mă aşezam la masă: cafea, dulceaţă de cireşe amare, unt, pâine prăjită, o ţigară în aşteptare. Doar patul mă pândea atroce, capcană de perne şi aşternuturi, hoitul meu mumificându-se-n tăcere, flasc, aseptic, cenuşiu, –, –. Ochi ficşi, de peşti putrezi, bărbăteşti şi femeieşti, mă iscodeau cu luare aminte prin geamuri, cu lupe şi lanterne, sonde şi canule, laparoscoape, endoscoape, otoscoape şi fel de fel de alte telescoape. Bărbaţi şi femei în halate albe, vestali şi vestale ai unui dumnezeu vetust, mort o dată cu big-bangul creaţiei; iar dincolo de ei, de contururile lor imprimându-se în tencuială, de pereţii saloanelor, de zidurile spitalului înfipt ca un ac de insectar în trupul oraşului, culorile, sunetele, aromele, gesturile se mumificau dimpreună cu mine, copacii încremeneau în suliţi de beton, căminele redeveneau aziluri, pax medicamentosa ad usum Delphini!
Când zaţul zilei se usca în ceaşcă, trăgeam în sus fermoarul draperiilor şi luam cartea de pe noptieră. Niciodată nu făceam lumină mai-nainte, iar când aprindeam felinarul, aveam de fiecare dată grijă să nu dau foc pânzelor de păianjen aciuate prin colţuri.
Motanul şedea tolănit pe braţul capitonat al fotoliului. Citea în fiecare seară un cuvânt şi reflecta îndelung la ce însemna sau s-ar fi cuvenit să însemne. Azi a găsit cuvântul telefon şi a format. Am ascultat şi eu câteva secunde.
Suna cam aşa:
…,
…,
…,

(28 ianuarie 1993 / rev. 05 iulie 2009)

Concluziune şi morală
De vreţi cu toţi, în timpul nopţii, un somn în tihnă să gustaţi,
Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligaţi.
(Urmuz)
© 2009 ZONA ZOSTER

Un răspuns to “Singurătatea lui Robinson”

  1. Cristian Says:

    Câteva precizări necesare:
    1. Citatul din Sf. Augustin este reprodus în mod intenţionat în original pentru a sugera cripticul exasperant al „mesajelor” în mintea personajului. Dar, pentru cei pe care curiozitatea nu-i lasă să doarmă, ofer paragraful în traducere: „Luam aminte şi strângeam cuvintele în memoria mea când cei din jurul meu numeau un anumit lucru şi când, potrivit cu acel cuvânt, ei se îndreptau spre lucrul respectiv. Înţelegeam şi ţineam apoi minte că acelui obiect îi corespunde sunetul pe care ei îl rosteau de câte ori voiau să-l arate. Că ei doreau acel lucru mi se lămurea prin mişcarea corpului, asemănătoare unui limbaj natural, comun tuturor popoarelor, care se înfăptuieşte prin mişcările feţei şi prin îndemnurile făcute din ochi, prin gesturile celorlalte părţi ale corpului şi prin sunetul glasului, indicând astfel dispoziţia sufletească faţă de lucruri, după cum le doresc, vor să le domine, le refuză sau le ocolesc. Astfel pricepeam puţin câte puţin pentru ce lucruri sunt semne cuvintele aşezate la locurile lor, în diferite propoziţii, şi auzite în mod repetat; apoi, folosindu-mă de ele, enunţam şi eu dorinţele mele, printr-o vorbire deja obişnuită cu aceste semne” (Sf. Augustin, Confesiuni, 1, 8, 13).
    2. Cunoscătorii au descoperit deja citate din şi trimiteri la Mahābhārata, Faust, Pâlnia şi Stamate, Evanghelia Sf. Ioan, Monastirea Argeşului şi altele (pe care îi las să le găsească singuri!). Toate au un rost al prezenţei lor şi o logică a relaţiilor dintre ele, dar care este cea a nebuniei. „Gândirea delirantă trebuie înţeleasă ca rezultatul transformării Intelectului cunoscător logic într-un Intelect al absurdului iraţional, ilogic. Ea este forma ‘operaţională răsturnată’, specifică Intelectului alienat, şi se bazează pe îndoială, pe interpretarea deformat-subiectivă, pe o atribuire a unor semnificaţii arbitrare personale. Prin această, gândirea delirantă, respingând evidenţa logică, înlocuieşte adevărul cu eroarea. În cursul desfăşurării ‘operaţiilor’ sale, gândirea delirantă înlocuieşte ‘concluziile’ sale cu ‘principiile’ pe care le refuză. În locul evidenţei, va pune arbitrariul. În felul acesta, se inversează ordinea judecăţii, punându-se concluziile (răspunsul) înaintea tezelor (interogaţiilor) care trebuiesc demonstrate. Gândirea delirantă refuză, din acest motiv, orice formă de argumentare. Ea respinge demonstraţia, pe care o înlocuieşte cu convingerea. Totul devine evidenţă de necontestat care, din acest motiv, nu mai necesită nici un fel de demonstraţie. Gândirea delirantă este constatativă şi atributivă, nu demonstrativă. Mai mult chiar, orice încercare de a demonstra contrariul acestei ‘judecăţi’, în sensul de a dovedi caracterul absurd al delirului, este interpretată ca un act de ostilitate, întărind convingerea delirantă, dar concomitent dezvoltând şi o anumită reacţie de factura ostilă sau de retragere din partea Nebunului faţă de Lume.” (Enăchescu, 2006, p. 42). Celor interesaţi le recomand Constantin Enăchescu (2006). Da şi Nu. Dialectica comprehensivă a vieţii sufleteşti. Bucureşti: Paideia, respectiv Idem (2004). Fenomenologia nebuniei. Semnificaţia Alteralităţii Persoanei ca negare de sine (ed. a doua). Bucureşti: Paideia.
    3. Trecerea de la delirul sistematizat la cel nesistematizat se face o dată cu începutul dimineţii (metaforă a confruntării cu realitatea, cu necesitatea luării unor decizii raţionale, cu ieşirea nedorită din sine). Vă recomand să citiţi paragraful climax-ului psihotic cu voce tare, fără pauze şi fără reveniri, pentru a obţine efectul dorit! Aici am să-l contrazic pe fostul meu profesor de limba română: Semnificatul nu se dizolvă mereu în semnificant!
    4. Finalul este, din păcate, singurul posibil. Nu. Nu există speranţă. Dixit!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s