„Nu se mai poate răbda
uşurinţa din dragostea noastră.
Ce e uşor devine amar, trecător…
Cine are trebuinţă de puţin?
Puţinul momeşte, dar nu satură.
Niciodată să nu sprijini cu puţinul:
vine o vreme când, de n-ai dat deplin
ci cu zgârcenie, pe o măsea,
se-ntoarce în cerşit.
Şi nimic nu mai primim necerut
şi nici altfel”
(citat din memorie)

Prolog

Aştept undeva, la un capăt de timp, un nou început. Am învăţat să număr stelele înainte de a fi învăţat să mă cunosc.
…mergi pe o câmpie fără margini, cu orizont mereu înşelător, intangibil, mergi de atâta vreme şi nu întâlneşti nimic, niciun deal, nicio movilă, nici măcar o protuberanţă. Dar continui să mergi obstinat, cu nădejdea că vei găsi un loc unde gândul tău ostenit şi plin de colbul promisiunilor neîmplinite să poată face popas. Câmpia te mistuie în imensitatea ei şi picioarele par că bat pasul pe loc. Soarele stă spânzurat în acelaşi cui al cerului, îngropat în cer ca-ntr-un sicriu, decojindu-se în cruste de lumină uscată, deasupra unei planete de ciment: voinţa ta se năruie şi speranţa seacă… Şi cine te va mai salva de la pieire?
Deodată, pietre. Foi bazaltice, lipii plate şi rotunde, de toate culorile, cu miez de perlă şi sidef de scoică, cu suflet mineral – lespezi orgolioase, aristocratice, exilate din străvechi temple şi palate, ce încă mai învie rămăşiţe ale zilelor de-atunci. Pietre ale adevărului şi minciunii, nicicând reale, mereu dorite, temniţele visurilor tale de adolescent.
Şi cărarea ta dintr-o dată se termină.
Din neant – un monument.
Este monumentul iubirii de absolut.

Aici m-am întâlnit,
privindu-mă din înalt,
privindu-mă din orice direcţie,
privindu-mă oricum,
m-am întâlnit, zic, orbecăind prin lumina prea strălucitoare, mânjit cu aur şi argint ca un fur în noapte, m-am împiedicat de mine însumi ca de o stâncă scufundată, vâslind prin apa prea strălucitoare, învolburată de nuferii de piatră, m-am rostogolit, zic, în mine însumi căutând o poartă dincolo de proză.
Monumentul domină cerul şi pământul lumii mele, deşi s-ar putea să nu-l vezi. Coloanele şi arcadele sale dantelate, statuile zvelte, treptele masive din bazalt: n-ai cum să le simţi. Dar vina nu este a ta.

Lucrurile acestea, ca un craniu descărnat.
Le căutăm semnificaţia; logica ne spune că nu există.
Universul întreg se supune logicii şi ea hotărăşte:
Înlăuntrul acestor lucruri nu se află nimic.

Spune-mi pe nume. Atât de încet…
Răni în rouă.
AM. Cu A de la Adevăr. Cu M de la Minciună.
Lucruri pe care le AM.
Pe care credeam că le am.
Iubirea absolută.

„Ca un craniu descărnat? Dumnezeule…”
– Iartă-mă, te rog… Te iubesc.
– Şi faptul că tu crezi că mă iubeşti îţi dă dreptul să spui aşa ceva?”
Cuvinte de demult.
Au dispărut. Doar vântul le mai poartă zgomotul prin aer.
Ca pe nişte vinuri străvechi, le-am pus în amfore şi în pergamente şi le-am trimis în pribegie peste mare. În locul în care corabia s-a scufundat, pământul s-a despărţit de ape şi timpul s-a-ncurbat aidoma unui şarpe vrăjit de propria-i pradă. Am aşteptat degeaba răspunsuri de la tine. Mateloţii tăi fenicieni călătoresc încă-n burţi de peşti şi de balene, dezlegaţi de orice jurământ, cuvintele tale neprimite hrănind codrii de corali. Când marea şi pământul au îngheţat, te-am aşteptat să vii pe luciu de cleştar, în sanie trasă de reni cu coarne înmugurinde, din hăt vestind solia cu mii şi mii de zurgălăi. Aşteptat-ai oare să mă vezi, în schimb, plutind ca sfântul duh deasupra apelor?
Aşa că, aşteptându-ne unul pe altul la locul de liman, ne-am istovit în griji şi supărare; iar zădărnicia s-a sumeţit între noi precum un munte ori un hău de-a-ndoaselea; iar monumentul înălţat în câmpul sterp al neputinţei s-a năruit.
Întreba-vei, oare, prietene, de unde sunt pietrele ce ţi-au îndrumat paşii?

Monumentul meu trăieşte în absolut. Strălucirea sa emanând din fiecare por de piatră, muzica pictată a cuvintelor, îngerii sufletului ce-l locuieşte – se scurg prin tine ca o apă nevăzută, nesimţită, neauzită, fără să işte emoţii. De aceea mă vei ierta, prietene de drum, dacă te voi îndepărta de locurile aceste; eu însumi nu mai pot păşi fără să sufăr peste aşchiile iluziilor de început. Nu vreau ca umbletul tău nătâng şi curiozitatea ta lumească să-l tulbure. Este templul sufletului meu.
Micile antene cu care pipăi lumea sunt atât de sensibile, încât se trag la cea mai măruntă răutate. Micile antene, care mă feresc de egoismul şi invidia plebei. Căci viaţa e eroare.

Amintirile pe care le mai AM.
Asta mă face bun şi puternic. Suficient de bun şi de puternic.
Astăzi, monumentul meu va reînvia pentru a cânta povestea păsării-zeiţă, cea cu penetul înmuiat în artă, ce-a încercat să-mi limpezească cugetul şi să-mi aprindă inima. Azi, monumentul se va reclădi pentru o clipă, va readuce visul la rangul de principiu fondator al Lumii şi se va înveşmânta din nou cu purpura divină a măreţiei. Vom merge cu toţii la râu şi ne vom scălda, strai aromat de flori şi ierburi ne vom pune, şi-n calde cântece şi dansuri ne vom îmbrăţişa. Spre seară, vom da foc feştilelor, vom bea nectarul şi ambrozia iubirii şi vom porni sardanapalice orgii.
La urmă, Timpul ne va-nveli într-unul din ferparele sale şi ne va ucide.

„…şi să-ţi mai spun câte ceva cuvinte, iubito. Lucrurile acestea care mă ucid. Lucrurile acestea, ca un craniu descărnat.”
Le simt ura şi le simt neliniştea. Freamătul lor îmi huruie-n urechi ca un şir fără sfârşit de pompe şi turbine. În gură am un gust metalic de pulbere şi vaselină.
Aproape durere.
Am străbătut odinioară un meleag părăduit de oameni. Schelete de sârmă, canistre de tablă, caroserii de fier, învelişuri ruginind sub zgura indiferentă a Timpului. Le izbeam cu piciorul şi ele sunau, răspundeau printr-un dangăt ofticos. Lucruri în loc de fiinţe. Lucruri în loc de conştiinţe. Lucruri păcătuind cu alte lucruri…
Ce vezi şi ce înţelegi acum, iubito? Forme suprarealiste, culori arzând! Ochii mei şi ai tăi, iubito, ochii tăi ce ştiu adevăratele mele culori!…
Culori, mai presus de forme. Esenţe desprinse de lucruri. Imagini onirice, himere păzind tărâmul speranţelor. Linişte cojind pereţii de metal. Metalul este tablă. Este.
Cu A de la Adevăr, cu M de la Minciună sunt lucrurile acestea, draga mea, lucrurile acestea ce te-au alungat. Mă simt atât de singur şi de inutil, încât aş vrea să adorm şi să uit. Să fug departe de haznaua asta de lucruri către acel monument pe care nu-l mai regăsesc niciunde dincolo de adevăr şi de minciună.
Hai să mai stăm de vorbă, să ne mai vorbim… Ţi-aş fi spus o poveste despre două cetăţi ce au vrut să fie una, numai că fiecare s-a păzit să se deschidă prima iar solii lor au îmbătrânit dinaintea porţilor zăvorâte. Poate ştii tu o alta, care începe altfel şi se sfârşeşte altfel, cu o corabie navigând sub mare, fără marinari şi fără vâsle, fără vele şi catarg, dar cu amfore de lut roşu şi pergamente în care cuvintele de alint nu s-au stins în aşteptarea sufletului vrednic să le soarbă. Şi dacă ziua aceasta n-a pierit încă înainte de a se naşte, dacă bunul Dumnezeu se va uita din hătul gloriei sale către nădejdile de dedesubt şi le va încuviinţa cu un zâmbet, atunci poate că nicio speranţă nu va mai fi deşartă.
Poate că visele vor deveni aievea şi noi le vom locui.
Şi poate că nu va mai fi „poate”.

DUREREA NEPERMISĂ
(actul întâi)

I. Anotimpii unui cerc.

Ieri am intrat la Ouroboros şi am cerut o cafea.
„Ştii, îmi zice unul, n-am înţeles niciodată chestia cu timpul… O ia iar de la capăt ca să ce?”
Îi spun să tacă dracului. Fumăm amândoi din aceeaşi ţigară, ca doi derbedei. Mai storc o felie de ceas şi cafeaua se schimbă-n pelin.
„Ieri va fi mai bine”, zice.
Totuşi, da… mâine a fost. Vine şi nota de plată. Am lăsat ciubuc secundarul (chelnerul şi-l prinse la legătura lui de chei). Timpul năpârli deodată pe feţele noastre.
„Iubirea este lucrul cel mai frumos, dar libertatea este cel mai de preţ.”
Pielea asta lipită de faţă mă sufocă. O ard în dreptul gurii, cu jarul de la ţigară, şi inspir. Aerul proaspăt de nicotină mă mai binedispune. E vremea să o iau din loc.
Undeva în lume se face întuneric. Gemete în noapte!
Scrâşnetul visceral al chitarelor electrice mi-a stârnit instinctele! Sunt ca o fiară ieşită la prăduit!
Afară a prins să bântuie spaima. Frunzele îngălbenite se muşcă între ele ca doi câini hămesiţi, încăieraţi pe o coajă de salam. Pe aici, printre mese, trece primul dinozaur. Oraşul e plin de reptile.
Chelnerul îmi spune că privirile morţilor sunt radioactive. Apoi îşi pipăie craniul cu un gest resemnat. Se va prăpădi şi el în pulberi, ca toţi ceilalţi.
Ai curaj să spui nu?
„…Aici am fost la prima întâlnire. Mi-a spus că sunt tot ce-a visat, tot ce-a dorit, aşa mi-a spus. Dar vezi, lucrurile din afara ta s-au strămutat în tine, lucrurile-acelea care-ţi cer să minţi, să-nşeli şi să trădezi…”
Durerea nepermisă. Taci! Taci acum, bestie…
„…credeai că lucrurile or să ţină aşa la nesfârşit, credeai că n-o să afle niciodată adevărul, asta credeai, fraiere?”
AM. Amintirile pe care le mai AM.
„…şi-acum dai bir cu fugiţii, la judecata de apoi a sufletelor? Uită-te mai întâi la tine, ipocritule, leapădă-te de lucruri şi suferă! Mai stai să-ţi răsucesc cuţitu-n rană…”
Oglinda de metal s-a sfărâmat şi glasul a tăcut. Nepermisa durere.
Cuţitul încă are sânge pe lamă.

Oraşul meu a murit în zori. Încă-i mai răscolesc cenuşile, încremenit de durere.
Sufletul i s-a ridicat la Ceruri cu acea detaşare amnezică a Trecerii.
Stau, cu un toiag în mână, şi răscolesc prin jar, şi plânsul se înalţă hohotind spre cer.
Necropola nu ştie ce-i durerea şi regretul, ce-i credinţa sau ce-i disperarea. E doar sătulă şi mulţumită. Maşinile i se coagulează în artere, anevrisme gata să plesnească. Navetiştii fug să prindă autobuzul. Precupeţele se ciorovăiesc la piaţă. Copiii sunt spălaţi cu grijă pe creiere în şcoli şi grădiniţe. Gunoierii strigă pe sub ferestre: e ora doişpe şi totul e bineee… Tot ce arde-n felinare roşii…
Paravanul nopţii cade ca o înfricoşată întrebare. Ai curaj să spui nu când totul pare pierdut?
Ai curaj să cureţi, să faci planuri, să arzi iar cărămizi de lut şi să clădeşti oraşul din ruine? Ai curaj să te eliberezi de lucruri?
Maşini în şiruri infinite trec pe lângă tine şi claxonează. Te-ntreabă toţi: de ce jeleşti oraşul anonim? Requiem.

Pasărea Phoenix despre Oraşul omorât în zoriHopscotch
Naşterea
şi moartea
se privesc
în oglindă.

Pasărea Phoenix despre templul pierdut
În adâncul fiecărui templu
zace
sâmburele năruirii sale.
În freamătul fiecărei mulţimi
dospeşte
un dor de pieire.
În fila fiecărei cărţi
stă zugrăvită
o iluzie.
Poate cineva să-şi închipuie
că lumea lui
doar lui îi aparţine?

II. Requiem.

Oraşul meu a fost ucis în zori.
Oamenii povestesc că s-a omorât singur, dar numai eu ştiu că nu e adevărat.
A spune nu…

Bluegrass Plain under the Storm„Încercarea, moarte n-are…
Ce stupidă întâmplare!
Am avut şi eu o floare,
floarea se făcuse mare,
fără de asemănare!
Ce stupidă întâmplare:
ea nici nu ştia că moare,
fiindcă nu simţea că doare
când de dragul lui Cutare
i-a lăsat locul la soare.
Moartea, încercare n-are…”
(din folclorul casei de nebuni)

Are cineva curaj să spună nu când hoţii îl jefuiesc de vise?
Trăieşte liber oare cineva aidoma zeilor?
Se oferă cineva să creadă în binele de dragul binelui, orice s-ar întâmpla?
Şi dacă nu,
lăsăm totul în grija lui Dumnezeu,
în voia lui Dumnezeu,
capriciilor Sale.

Care mai este rostul oraşelor dacă oraşul meu a murit?
Care mai este rostul viselor dacă visul meu a murit?
Care mai este rostul meu?
Stau ghemuit lângă rug şi arşiţa lui dogoreşte. Cioburi de amintiri sclipesc aiurea, ici şi colo, prin cenuşă. O talpă groasă, antediluviană, striveşte tot. Dinozaurii stăpânesc de-a pururi. E prima oră a nopţii de scrum.
„Ieri va fi mai bine”, zice.
Totuşi, da… mâine a fost.
Plâng necurmat şi nădejdile îmi pier una câte una. Doar un gargui homeric şade lângă mine, parodiind un imn al disperării noastre.

III. Privelişti din abis.

Atenţie… MOTOR!
Alo, alo… Vorbiţi? Vorbim!
Ce se mai ştie azi de Dumnezeu?
Post telefonic deranjat.
Oamenii aceştia pudici mi-au interzis să mai trec prin oraşul lor.
Mai fumezi iarbă, bătrâne hipiot? (mi-au zis). Mai porţi haine înflorate? (mi-au zis, o notă mai obraznic). Mai faci dragoste şi nu război? (mi-au zis, cu ură împroşcându-mă în faţă). Ori te vei da pe brazdă ca şi ei, fraţi de orgii şi cumetrii, încostumaţi şi-ncrăvătaţi făr’ de cusur, morţi câştigându-şi dreptul la sicriu şi viaţa de apoi?

„N-ajung azi acasă, i-am spus ei, am lucruri de făcut şi rezolvat.”
Ştiu că nu crede o iotă, dar nu-mi pasă. Un lucru tandru şi frumos m-aşteaptă, împrăştiat pe canapea, cu toate piesele expuse la vedere. Tace şi-mi surâde: ei, mai pierdem timpul? Ne apucăm de treabă. Carnea ei de animal fierbinte mă ţintuie-n capcană. Gem şi frământ aluatul rânced. Icnesc şi rag până când mă golesc de tot. Cad pe spate, stors de snagă.
„Aprinde-mi o ţigară”, zice după. O aprind. Fumez şi eu şi pielea de pe faţă mă mănâncă. Două mucuri sunt strivite-n scrumieră ca două nimicuri.
Mai storc un strop de ceas în ceaşcă şi pelinul se preschimbă-n fiere.
Dintr-o dată, în casă, se face întuneric. Gemete în noapte. Ai zis ceva, iubito?
O prind în aşternut şi o posed din nou, cu furie, cu scârbă, cu lehamite. Mă simt sătul, dar nu satisfăcut. Cred că şi ea o ştie. Femeie gustoasă ca iahnia de fasole la bufetul gării.
Ea scrie poezii despre iubirea inocentă. Degetele-mi însă descifrează hieroglifele trupului ei. În noaptea asta suntem doi câini cuprinşi de spasme, împreunaţi în vizuina aceluiaşi culcuş. Mâine dimineaţă ne vom linge pe îndelete de faptele noastre.
Se va spune că „trăim împreună”.

Ea scrie poezii despre inocenţă. Agenda s-a deschis obscen, ca o târfă plătită cu ora. Doar vântul le citeşte. Sunt poemele sale.
Aştept pe bancă, în scuar, şi fumez. Bustul unei nefiinţe sfidează eternitatea. O doamnă şi un câine merg pe trotuar ţinându-se de lesă. Fumez încrâncenat şi degetele-mi tremură. Simt izu-i de căţea-n călduri de la o poştă.
O clipă câinele păru să fie om şi să se elibereze din strânsoare. Dar doamna îl smuci din lesă, scurt, şi îl târî cu sine mai departe. Crezusem altceva despre oameni. Crezusem altceva despre câini.
Crezusem altceva despre mine.
Jarul ţigării mi-a ars degetele. Înăbuşeala asta m-apasă.
Simt cum mă sufoc şi mă zbat cu disperare să-mi scot zgarda care mă sugrumă. Gâfâi epuizat şi ţip, icnesc, horcăi, cu spectrul morţii întipărit pe faţă.
Iar geamătul hrăneşte o prăpastie.Burnt Manuscriptum (obverse)
Noaptea cufundă oraşul în frig,
Frunzele-nchipuie măştile noastre,
Şarpele-n suflet se face covrig
Şi poartă cu rândul măştile noastre,
Rânjind, poartă măştile noastre…

Frunzele îngălbenite se muşcă între ele ca doi câini hămesiţi, încăieraţi pe o coajă de salam. Lesa mă trage scurt înăuntru şi orgasmul mă arde silnic din nou…
Ne zvârcolim într-un aşternut spurcat, consumaţi de flacăra udă a iubirii. Ea scrie poezii despre inocenţă. Mi-a citit.
El strigă şi aruncă cu pietre în Dumnezeu. El ştie să întoarcă vorbele pe placul tuturora. El este şarpele care ne trebuie.
La şcoală învăţăm ecuaţia umană: ♂+♀=666.
Pax vobiscum.

– Ceasurile nopţii sunt două şi totul e bineee…!
Strigăt prelung, pierdut în aburii culcuşului.
– Ceasurile nopţii sunt trei şi totul e bineee…!
Când şi când mai trece o maşină, mai trece un trecător întârziat. Clopotele nopţii se bălăngăne, dar faluşii lor stafidiţi înăbuşă orice sunet. Doar priveghetorul şi-un gargui homeric mai ţin de şase în tartarul nopţii.
Frica ne ţine pe toţi tovarăşi între patru pereţi, înghesuiţi în strâmtele chilii ale muşuroiului. Frigul vine târâş, cu mişcări de reptilă, şi îşi freacă spinarea de trupurile noastre. Dârdâim şi clănţănim din dinţi şi ne vârâm mai abitir unii într-alţii, ne împreunăm unii cu alţii, oripilaţi de spaimă şi de silă. Un pic de căldură umană.
Ea scrie poezii despre inocenţă. Mi-a citit.
Vizuina noastră umedă ne cheamă. Aici miroase a dragoste, iubito…
De ce oare tremurăm aşa?
Lucrurile plutesc prin aer ca nişte perne moi, ca nişte fluturi de noapte. Încet, încet înnebunim de groază. Doar glasul cel dogit mai strigă-n noapte ceasul al patrulea al nopţii de apoi…
Timpul, şarpe încurbat, se târăşte peste trupurile noastre. Pe cine îl muşcă îl cheamă la el. Timpul e balaurul care ne-a înghiţit oraşul. Care ne-a înfulecat cărnurile. Minţile. Sufletele. Nălucile.
Chelnerul clatină resemnat din craniu.
Printre mese trece primul dinozaur. Oraşul este plin de reptile.
Zaţul s-a uscat în ceaşcă.
Cercul se închide.

Burnt Manuscriptum (reverse)– I DON’T UNDERSTAND
– JE NE COMPRENDS PAS
– WAKARIMASEN
– НЕ ПОНИМОЮ
– ICH VERSTCHE NICHT
– NU ÎNŢELEG.

A spune nu.
Poate cineva să spună nu?
Nimeni nu înţelege.

Se va spune că trăim împreună. Are asta vreo importanţă, iubito?
Ea scrie poezii despre inocenţă. Agenda a rămas alături, cu aripile frânte. Numai vântul o citeşte, răsfoindu-o frivol. Ştii tu, iubito, cum se scutură poezia ta?
Aştept supus pe bancă, în scuar, să fiu dus la plimbare. O doamnă mă cheamă la călcâi, cu un gest poruncitor. Pot oare să zic nu? Nimeni nu înţelege.

Ploaia a stat. Limuzina opreşte în faţa scărilor.
„Bună seara, domnule. Bună seara, doamnă.”
Chilia are pereţii văruiţi de curând. Vechile urme nici nu se mai cunosc.
Domnul şi doamna suie treptele de sticlă. Treptele se vor sparge în urma lor. Ei nu vor şti. Ei nu vor mai fi.
Li se deschide uşa.
Patul e învelit în alb.
Doamna chicoteşte excitată.
Les jeux sont faits. Rien ne va plus.

Cel Trecut În Oglindă a pierit. Doar priveghetorul şi-un gargui homeric mai stau dârji în faţa diavolului. E ora cinci şi totul e bineee… Cuţitul meu însângerat i-a fost calea. Pot fi păcatele răscumpărate printr-o simplă lovitură de pumnal?
Amintirile pe care le AM. Chipul lui Caron. Mă las în moarte ca într-un iaz de melasă.
Poeziile ei transcend în altă lume. Trupurile noastre merg însă în pământ.
– Ceasurile nopţii sunt şase şi nimic nu e…
Vocea se îneacă într-un horcăit oribil. O gheară înspăimântătoare a gâtuit-o afară! Un vuiet enorm se prăvale ca un talaz – oamenii se transformă în umbre – o umbră-femeie şi o umbră-bărbat se împreună într-o umbră-coşciug… Moartea îşi culege căpăţânile de pretutindeni.
Timpul face tumbe, hohotind drăceşte.
Poeziile cad sub securea gâdelui.
Pământul se despică.

„Trezeşte-te!…”
Lacrimile îmi curg pe obraji.
„Linişteşte-te, a trecut…”
Simt că nici nu m-ascultă.
„Ai încredere în mine, o să fie bine. Îţi promit.”
Ochi largi, spăimoşi, de căprior.
„Dă-mi mâna şi să fugim! Vino, copile, vino cât încă n-ai rămas singur pe lume!”
Alergăm ca doi bezmetici prin pustietatea oraşului. Frica şi umbrele oribile ne iuţesc, ca o ceată de diavoli asmuţită pe urmele noastre.
Moartea se freacă şerpeşte de ziduri. Tencuiala ninge praf de piele arsă. Fantome rânjesc din carcase. Moartea ne vânează cu o mie de năluci.
Alergăm, răvăşiţi de oroare, ţinându-ne sufletele cu dinţii şi cu unghiile. Alergăm bolborosind blesteme şi rugăciuni de-a valma, încercând să ne răscumpărăm din abis. Într-un târziu, picăm rupţi de oboseală, aşteptându-ne sfârşitul. Dar sfârşitul nu vine.

…Către amiază ne-am întors în necropolă după lucruri. O negură groasă şi umedă pulsa rar, asemeni unui burete viu. Niciun picior de om, niciun lipăit de câine mototolind bălţile de pe caldarâm. Doar o tăcere rea şi otrăvitoare. Un tramvai gol, cu luminile aprinse, se ivi din neunde. Ne-am urcat în el.

Jelania morţii ne cheamă-n amurg,
Sufletu-i dus, inima scoasă,
La domnul din ceruri renunţ să recurg
Când doamna ne strânge din coasă.
Scheletul iubirii se hâţâne-n vânt
Şi frigul un giulgiu îi coase,
Când umbrele noastre se mută-n pământ,
Pământul a moarte miroase…

Roţile scrâşnesc muşcând din şine. Metal frecându-se de alt metal, cu zăngănit tribal de table. Negura curge pe lângă noi în fuioare lăptoase, forfotitoare, dar aici înăuntru, în vagon, e cald şi e lumină. Aş vrea să pot dormi.
„Tată, spune-mi de mama.” Dorinţa copilului cade ca o secure. Tac şi îl strâng la piept. Mă caut nervos de o ţigară. Aş da orice pentru o ţigară. Dar pachetul l-am pierdut într-unul din nenumăratele paturi ale vieţii mele, acolo unde am pierdut-o şi pe maică-sa ca pe un trup oarecare. Ce-i pot spune băiatului meu? Că nu-şi va cunoaşte mama niciodată? Că nici măcar nu ştiu dacă e copilul meu sau al altuia? Că n-ar fi trebuit să iasă din tăvăleala unei nopţi scăldate-n drog şi băutură?
Copilul înţelege şi tace. Frigul ne adoarme încetul cu încetul. Iubirea se prostituează peste tot în lume. Nu suntem altceva decât zoaie de carne scurgându-ne la canal. Râu sanitar al morţii, purtându-ne către infern.
Luntraşul picoteşte în barca sa. Te trece râul şi pe datorie. Chipurile noastre schimonosite îi sunt bănuţul. Nimeni nu vrea să vadă feţele altora. În iad nu există oglinzi.
Vom face bani, dar vom uita ce e iubirea.
Vom avea de toate, dar nu vom şti ce e iubirea.
Vom face sex, dar nu ne vom iubi.
Vom îndeplini scurte necesităţi fiziologice –
şi atât.

IV. Vânătoare tăcută în amurgul oraşului.

Copilul meu doarme, suspinând din când în când. A încercat să-mi atingă sufletul şi n-a găsit decât un strigoi secat pe dinăuntru, o monstruoasă caricatură, laşă şi rea, egoistă, insensibilă, animalică…
Adolescenta aristocrată a sucombat probabil în cea din urmă noapte a oraşului, încă umplută de un penis lacom, încă strivită de un bărbat de carne. A fost de ajuns o noapte a preacurviei pentru a batjocori zeieasca întrupare a puiului meu. Copilului acesta n-am ce să-i spun: va înţelege singur totul, mai târziu.
Adolescenta aristocrată şi-a fătat plodul în veceul unui local de cartier, printre tampoane şi prezervative folosite, în adieri de vânturi şi miasme de rahaţi. Copii ca al ei, împovăraţi de ruşinea existenţei, deşeuri învelite în scutece, mici hoituri învineţite de atâta urlat vor mai scoate din anonimat rigole şi latrine, scări şi lifturi de bloc. Aşa că ce i-aş putea spune copilului meu?
Adolescenta aristocrată nu mai scrie poezii. Carnea ei bestială e singura poezie citită. Un alt fel de poezie, se înţelege.
Adolescenta aristocrată e acum nălucă fără chip. Chipul ei – masca luntraşului.
Oraşul meu a murit în zori.

Am vrut să posed cât mai mult şi să nu dau nimic în schimb. Lumea toată nu putea să mă încapă. Am învăţat să număr stelele înainte de a fi învăţat să mă cunosc.
Răsfir părul copilului meu. Poeziile ei erau despre inocenţă. Mi-a citit. Le citesc acum în ochii largi şi spăimoşi, ca de căprior, ai copilului meu.
Lucrurile acestea, ca un craniu descărnat.
Răni în rouă.

[O poveste de dragoste nu poate fi trăită oricum. La fel cum ritualurile nu se pot săvârşi decât în faţa altarului ori vrăjile îşi pierd puterea în absenţa spiritelor invocate, iubirii îi trebuie magie. O poveste de dragoste are o chimie specială a ei, necunoscută muritorilor, străină până şi zeilor. Ea este un moment extraordinar al universului ce tulbură cotidianul ordinar. Există reţete pentru cuplaj şi acuplaj, dar nu există pentru iubire. Iubirea este un accident genetic în devenirea Lumii.
Suntem catene de carbon, îmbibate în apă şi har. Legile statisticii ni se par dintr-o dată irelevante atunci când nu ne convin, iar convingerea excepţionalităţii noastre interioare se amestecă perfect cu frustările şi inferiorităţile ce ne macină. Ne petrecem între burtă şi sex, robi îndatoritori ai necesităţilor cărnii.
O poveste de dragoste este năzuită deoarece este o improbabilitate a naturii. Iubirea, ca şi arta poate, nu are finalitate: se satisface prin ea însăşi. Ea e aspiraţia niciodată asumată a condiţiei divine. Iisus vorbea întruna de iubire. Cum ar fi putut vreodată să ne înţeleagă?
O poveste de dragoste vinde. Oamenii îşi doresc aparenţa ei, aşa cum pupatul sfintelor moaşte ori apucarea apei a dintâi la Bobotează satură o vreme sufletele hulpave. Ne rugăm la Dumnezeu pentru sănătate, ajutor, izbăvire; dar niciodată pentru iubire.
O poveste de dragoste, aşadar, nu există. Ea este invenţia scriitorilor de romanţuri şi a textierilor de şlagăre. Este o maşină perpetuă de făcut bani.
Sunt, până la urmă, un om. Carne şi spirit, corpuscul şi energie, unitate a contrariilor. În mine, piramida trebuinţelor se lăbărţează de la cap la noadă. E greu să cred în Dumnezeu când Dumnezeu e mort, absent sau inutil: nu-mi face trebuinţă. Ochiul său atoatevăzător e doar proiecţia impersonală în exterior a unei conştiinţe morale de nesuportat. E semn de laşitate sufletească.
Şi, totuşi, sunt doar un om. Creat după chipul şi asemănarea, dacă e credibil aşa ceva. Dumnezeu mi-a dat mie, vierme de ţărână, dreptul la Istorie. Logos, mnesis şi phronesis. Privilegiul de a hotărî în mic ceea ce el hotărăşte în mare. De a zburda în voie pe lamela lui de microscop.
Filosofia este, în esenţă, expresie a Marelui Delir. O sarabandă de enunţuri şi apoftegme cu iz de adevăruri ultime. O emulaţie a spiritelor mari servită ca ideologie spiritelor mici. O masturbaţie intelectuală a unor maturi emasculaţi.
Filosofie a iubirii, oscilând între sacrificium intellectus şi sacrificium phalli. Væ victis!!
Şi, totuşi, la fel de rar precum povestea de iubire, oamenii devin flăcări. Rostul vieţii lor li se arată, zeul devine persoană, revelaţiile au caracter apodictic. Certitudinile îi transformă în cruciaţi, patosul în sfinţi. Entropia se inversează şi ceva se întâmplă.
Ceva se întâmplă cu mine.]

Acum aş vrea să am o armă şi să ucid. Fiara aceasta, bestia aceasta a iubirii absolute, stă pitită între ruine. Ştie că voi veni şi mai ştie că o săgeată o va răpune înainte de apusul soarelui. Nu este o pedeapsă, doar un tratament. E prima faptă bună pe care o voi face.
Tramvaiul l-am oprit într-o staţie. Cobor pe refugiu şi privesc o clipă vagonul mistuindu-se în ceaţă. „Fii binecuvântat, copile, căci şterge-voi cu sânge păcatul zămislirii tale. Fii binecuvântat cu bucurie şi afecţiune, milă şi seninătate. Să nu cunoşti vreodată iubirea din poveşti, ci numai dragostea răbdătoare, grijulie, lipsită de minciună şi ferită de egoism. Cea care ne împlineşte ca oameni şi nu ne siluieşte ca plămădiri divine. Cea năzuind spre fericire, dar prosperând din bucuriile şi speranţele de zi cu zi. Cea care devine unică Cetate nu prin ucazul regilor, ci prin voinţa cetăţenilor. Trăieşte fără Dumnezeu, căci nu va fi în tine niciodată, şi ai grijă de suflet. Tu însuţi hotărăşte ce crezuri vei avea şi nu te amăgi cu ştiinţe şi religii: cei ce le propovăduiesc adeseori le-ncalcă. Iar când moartea îţi va fi aproape, priveşte înapoi cu bucurie: libertatea ţi-a fost de-a pururi lucrul cel mai de preţ.”
Am apucat-o îndărăt, pe strada năruită. Chelnerul îmi puse toate trei săgeţile de ceas în tolbă. Voi trage una pentru izbăvirea fiului meu. A doua va fi pentru răzbunarea iubirii înşelate. Iar a treia, pentru oraşul omorât în zori. Teme-te, fiară! Auzi tu paşii mei călcând egal trotuarul? Simţi tu izul năpraznic al mâniei? Vezi tu soarele acesta sângerând la orizont? Mai poţi să auzi, să simţi, să vezi tu oare toate acestea??
Am întins mâna. Sprijinit de un perete mă aştepta arcul.

Antract
„Am visat că suntem licăr de stele
în adâncuri de ape
şi am simţit urcând în noi
seva cunoaşterii.
Am visat că suntem zei
într-un templu alb,
dăruind lumii întregi
scântei de viaţă”
(citat din memorie)

DUREREA NEPERMISĂ
(actul al doilea)

I. Răni în rouă.

Lucrurile acestea, ca un craniu descărnat.
Le căutăm semnificaţia; logica ne spune că nu există.
Universul întreg se supune logicii şi ea hotărăşte:
Înlăuntrul acestor lucruri nu se află nimic.
Spune-mi pe nume. Atât de încet…
Lucrurile pe care le AM. Simbol şi metasimbol.
Insemnificaţie totală.

Omul cu suflet de tablă mi le-a povestit mai târziu. Eram amândoi două tigve uscate, înfipte-n proţapul iubirii.
– Ştii, îmi spuse, mi-am jucat iluziile la ruletă. După ce-am pierdut iluziile, mi-am jucat destinul. Când s-a isprăvit şi acesta, am mizat pe suflet. La sfârşit, m-au pus la zid. Şi-au zis: „Care îţi este ultima dorinţă?”
„Vreau să mă plimb desculţ prin rouă.”
…Spre dimineaţă m-ai găsit acolo tu. Fusesem împuşcat pe la spate.

Omul cu suflet de tablă a murit demult. Nimic n-a rămas din el, afară de aceste cuvinte.
Durerile sale sunt trecute acum. Dorinţele sale sunt cenuşă. Remuşcările, inutile.
Nimeni nu se mai împiedică de el. Uitarea? Un balsam. Pharmakon al timpului, poate.
„…moartea şi timpul, / pe-acelaşi biciclu…”
Va veni vremea când voi fi dus şi eu dintre cei vii. Când poate nu va mai fi nimeni să mă regrete şi să mă pomenească. Când pietrele iluziilor mele vor sprijini iluziile altora.
Omul cu suflet de tablă lipseşte din noi. Asemeni tâlharului pocăit în ceasul din urmă, a luat poteca raiului. Să fiu eu celălalt tâlhar, Iisuse?

Înainte de muri, omul cu duh de cristal mi-a şoptit: „Am în jurul meu trei distanţe: prima este trufia, a doua egoismul, iar cea de-a treia indiferenţa. Toate trei împuţinează şi toate trei duc dedesubt. Omul, răsucit aidoma unei panglici möbius, e doar Unu-nfăşurat într-însul: tot pleacă şi revine în acelaşi loc, descoperind de preţ ce grabnic aruncase prima oară…”
Omul acesta, Unul născut, şi nu făcut, îmi desluşise astfel pilda timpului rotund, a Lumii întrupate între punct şi rază. Căci Dumnezeu, când a făcut Lumea, a început prin a crea Legea. Ordinea este actul antientropic al Domnului; π – piatra sa filosofală. Antinomia nu stă între capete de diametri, ci între centru şi circumferinţă. Iar toate-acele trei spiţe, şi încă mii şi mii la fel, fac cercul timpului să se rotească.
Aproapele acesta al meu, de care nu mă îndur să mă despart, visa să schimbe lumea cu un cuvânt: iubire. „Sensul vieţii stă în sensurile celor pe care le facem. Celor pe care le trăim şi spunem. Celor pe care le primim şi dăruim, iubindu-le. Nu aştepta pe altul să ţi-l zică!”
Ultimele vorbe i s-au prelins pe buze o dată cu suflarea sa către Ceruri.
„Aminteşte-ţi când vei fi uitat şi singur: a iubi înseamnă a exista.”

Aştept undeva, la un capăt de drum, un nou început. Am învăţat să număr stelele înainte de a fi învăţat să mă cunosc. Am spus EU cu voce tare şi n-am ştiut cine a fost strigat. Am cutreierat infernul fiinţei pân-am sleit balaurul dintr-însa. Acum am ieşit din labirint. E linişte. Foarte multă linişte.
Acesta e penelul cu stihuri. L-am aşezat pe masă şi dictarea a încetat. Mâna a obosit să mai scrie. Povestea s-a terminat.
Aştept să vină zorii. Un ceai fierbe în ibric. Afară, plouă. Îmi place cum plouă.
Sub streaşină-i un colţ de lună, ud ciuciulete de la ploaie. Miroase-a brazdă reavănă şi a boabe încolţite. Pământu-ntreg se-adapă, cu desfătare răsturnat pe spate…

Clipotul apei mă face să tremur. O coardă încă neliniştită tresaltă.
Spune-mi pe nume. Atât de încet…
Vocea ta dulce, din placa de gramofon a ploii.
Răni, răni în rouă!
Nepermisa durere.

Omul incert a plecat în căutarea rostului vieţii sale. Nu ştia, dar o pornise la drum demult, de mult o pornise, şi de tot atât de mult voise să moară şi să renunţe.
O frunză tremură de frig pe ram. A rămas singură, uitată, şi i s-a făcut frică de iarnă. Iar cea din urmă nădejde ce i-a mai rămas vine din amintirea înverzirii sale.
Va mai trece mult până voi da de locul unde te găseşti. Va trece poate o eternitate până ne vom ierta şi împăca. Măcar amintirea înverzirii noastre să ne mai aline.
Va fi o iarnă lungă fără tine. Şi un mileniu trist şi-nsingurat.
Poate îmi vei spune pe nume. Atât de încet!
A iubi înseamnă a exista.

II. Regele nebun visează o tichie de mărgăritar.

…sunt un om rănit,
sunt un om strivit,
ogor pustiit,
copac desfrunzit,
drum înzăpezit,
pod părăginit,
chin făr’ de sfârşit…

„Gură de hrănit! râse Nebunul. Hai, fă-mi tichie de mărgăritar, aedule. Doar tu le ştii pe toate cele duse şi pe toate cele care sunt să vină!”
Povestitorul se tolăni în iarbă.
„Ascultă, zise, ascultă acest glas.”
Omul începu iar să se tânguie. Jalea sa curgea pe o spirală imaculată către inima neagră a pământului. Nebunul se scărpină după ceafă. „Ei, drăcie!”
Iarba rânji zeflemitor. Sclipea toată a rouă, sclipea toată a mărgăritar. Nebunul se înveseli şi bătu din palme. Era atât de fericit! Omul se opri din cântat.
„Ştii ce, ia sari mai bine într-un picior!”
Omul se supuse. Ţopăi de câteva ori în jurul focului. Nebunul îi ţinu isonul, până când obosi. „Te pricepi să faci părul să crească?” Omul nu ştiu ce să răspundă.
„Ascultă acest glas,” murmură Povestitorul.
…sunt un om rănit…
Ningea ciudat, dinspre pământ spre cer.
„S-a făcut frig al dracului, se burzului Nebunul. Dă-mi tichia aia o dată!”
Povestitorul închise ochii. Părea că doarme, sprijinit de un buştean scorojit. Focul ardea palid, a viscol şi nămeţi. Omul începu din nou să cânte. Era neostenit în truda lui simplă. Bocetul suia drept la cer, către bănuţul de tablă colbuit al lunii. Povestitorul visa orgii de cale, orhidee şi crini imperiali. Se amorţea aşa, puţin câte puţin, să nu mai simtă chinul.
Ningea-ndesit, cu duşmănie. Pietrele drumului pozau dramatic şi solemn. Se admirau strălucind în oglinda-ntunecată a cerului, umbrele lor pe boltă în formă de stea. Gerul îşi azvârli brâul de gheaţă.
Nebunul bătu din picior. Iarba se strânse în juru-i toată şi se făcu iarăşi cald. Povestitorul pocni din degete. Nebunul zâmbi. Tichia de mărgăritar i se potrivea perfect.
Omul isprăvi de cântat. Nu mai avea nici lacrimi, nici glas.
I se ceru: „Fă ca maimuţa.”
Omul se aplecă de şale şi sări împrejur. Pielea i se zbârci, oasele i se strâmbară. Păr des şi cafeniu îi îmbrăcă trupul golaş. O povară copleşitoare i se cocoţă în spinare, îndoindu-i genunchii. Tremura din toate încheieturile şi numai un scheunat jalnic mai ieşea din când în când printre fălcile-i încleştate.
Povestitorul oftă şi îşi trase giulgiul peste cap. Dupăituri îndrăcite răsunară iar în jurul focului, tălpile păroase frământând zloata. Nebunul picotea de-acum, satisfăcut, cu tichia lăsată pe-o parte, vegheat de ciocli. Stelele sclipeau ca nişte mărgăritare.
Regele miji un ochi. Luna îi pică în palmă.
„Un bănuţ de alamă! Norocul găsitorului!”
Maimuţa căzu cu fruntea în noroi. Cioclii rânjiră.
„Ce vrea acest om?”
Nu primi niciun răspuns. Nu se zărea ţipenie de om şi, de altfel, nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată om prin părţile acelea.
Regele căscă plictisit. Dinţii săi galbeni şi cariaţi străluceau ca două şiruri de lampioane chinezeşti. Cioclii se repeziră la picioarele lui, cerşind poruncile.
„Azvârliţi-i o coajă de pâine”,
spuse.

Epitaf
<Aici sunt îngropate toate dorinţele şi toate visele de care m-am dezis. Aici zac revolta, curajul, mândria, onestitatea şi altruismul care au vrut să mă aducă la pierzanie. Pe pământul proaspăt bătătorit am aşternut jerbe de laşitate, spre veşnică pomenire. Mi-am smuls stomacul şi l-am înfipt la căpătâi în chip de cruce, apoi am scris: Odihnească-se în pace! Q.E.D.>

III. Ideologia frigului.

Femeia pe care o iubesc m-a sărutat pe obraz. Ne înţelegeam mai presus de cuvinte. Ochii ei, mângâierile ei, surâsul abia schiţat le-a vândut pe bani de alamă. Neputinţa a silit-o să se vândă. Nu am făcut oare şi eu la fel?
Cineva mă caută. Cineva îmi cere note informative.
Cineva mă posedă.
La fel ca femeia pe care o iubesc, eu nu mai am nume. Doar cod conspirativ. O tinichea legată la gât, cu număr de inventar. Teama şi laşitatea mi-au îndoit genunchii. Pe planeta maimuţelor, spinarea aplecată e semn de normalitate.
Ce bine ştiu EI cât ne umilim singuri! Cât de bine cunosc faptul că omul, atunci când se vinde pe sine, se vinde cu totul! Şi cum se pricep să ne tortureze cu propriile noastre frici şi scârbe! Laşitatea duce la complicitate, iar complicitatea la trădare.
Slăbiciunile, ezitările, minciunile, naivităţile duc toate la dezastru, dar nu dintr-o dată. EI nu-ţi cer să-ţi vinzi sufletul dintr-o dată. EI îţi dau câte-un bănuţ de alamă pentru fiecare clătinare a conştiinţei.
Eu sunt omul cu suflet de tablă.

[La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi când cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut slovă, el a fost întâia oară înregimentat politic. Nu i s-a mai dat voie Omului să vorbească liber cu Dumnezeu. Doar i s-a spus ce pretenţii are Dumnezeu de la el. Evident, prin locotenenţii săi atotputernici.
Când Dumnezeu era idolul mulţimii, inchiziţia hingherea oameni pe străzi, îi cerceta în beciuri, le scotocea prin cugete şi inimi. Când idolul mulţimii era Dumnezeu, securitatea hingherea oameni pe străzi, îi cerceta în beciuri, le scotocea prin cugete şi inimi. Nu s-a schimbat decât o religie a afirmării cu una a negării. EI însă au rămas aceiaşi. Păpuşarii.]

Cine îi momeşte pe oameni să se vândă?
Cine le înregimentează sufletele?

Cine face recensământul iubirii?
Cine împarte dreptatea?
Cine distribuie fericirea?
Cine ne croieşte destinul?

Cine ne trăieşte vieţile, visele, speranţele, dorinţele?
Durerea nepermisă.

Spune-mi pe nume. Mai am un nume? Mai ai un nume?

Proverbul spune: Tăcerea e de aur.
Asta şi vor: să tăcem dracului cu toţii. Definitiv.
Nu întreba nimic. Îţi vor spune tot ce trebuie să ştii.
Nu te gândi la nimic. Gândirea este crimă.
Nu deschide ochii. EI te vor purta în paradis.
Nu spune nu. Vor fi întotdeauna gata să te-audă!
Sunt omul cu suflet de tablă.
Durerea nepermisă.

Poate cineva să străbată inocent abisul?
Poate cineva să ţină piept organizaţiilor sale?
Poate cineva să spună nu?

Lesa ne poartă de grijă aproape toată viaţa. Învăţăm de la părinţi şi de la profesori să fim ascultători şi „complianţi”. Învăţăm de la radio şi televizor că omul este o fiinţă socială. Ni se predă, în texte de manual, că binele comun stă deasupra binelui individual. Nimic din ceea ce ne dorim să facem nu este cu adevărat important aici şi acum. Sigur că da, suntem liberi, liberi cum n-am mai fost vreodată… Dar am învăţat vreodată să fim liberi?
Un animal liber este un animal mort.
Un om liber este un om mort.
Ecarisajul veghează pretutindeni. Indiferent de specie.
De mici avem o zgardă pregătită pentru fiecare. Ar fi mai simplu dacă ne-am dori-o.
Ar fi mult mai comod aşa.

Într-o zi, sătul de ipocrizie, mi-am jucat iluziile la ruletă. După ce-am pierdut iluziile, mi-am jucat destinul. Când s-a isprăvit şi acesta, am mizat pe suflet. La sfârşit, m-au pus la zid. Şi-au zis: „Care îţi este ultima dorinţă?”
„Vreau să mă plimb desculţ prin rouă.”
…Spre dimineaţă m-a găsit acolo cineva. Fusesem împuşcat pe la spate.
Răni în rouă.
Durerea nepermisă.

IV. Persistenţa amintirii (o fereastră spre copilărie).

Timpul s-a rotit încă o dată. Universul tot s-a resetat.
Ochii mei privesc în jur întâia oară. Am crescut.
Sunt şcolar şi stau în banca mea, lângă fereastră. Scriu o compunere. „Ce am făcut în vacanţă.” Eu n-am avut vacanţă. Asta doar dacă moartea nu e o vacantare a vieţii.
Privesc pe geam. Afară ninge. Fluturi şi albine, bondari şi libelule, gâze de tot felul şi tot neamul cern întruna de sus, ca un confeti multicolor în zi de sărbătoare. E ziua mea.
Copilăria, luncă mănoasă de-a lungul râului vieţii, îşi alintă puii cu tot ce are mai bun. Iar puii vor creşte mari şi sănătoşi, vor prinde aripi şi vor zbura în lume.
Vânătorul pândeşte întotdeauna la strungă.

Adolescenţa mea – o mână întinsă spre soare.
Un mugure răzbind prin chiciura iernii. Un stol de berze traversând Bosforul.
Adolescenţa mea – galop de mânji sălbatici prăfuind câmpia.
Torent umflat de vreri şi sentimente, nevoi şi gânduri încă negândite până atunci.
Obârşie neîntinată a maturităţii.
Un monument al dragostei de absolut.

Templul sufletului meu. La fel de inocent ca-n prima zi.
Templul iubirii mele. Aceeaşi sfioasă adoraţie a păsării-zeiţă cu penetul muiat în artă.
Pietrele adevărului şi ale minciunii. Voi şti de astă dată să le deosebesc?
Durerea nepermisă. Arşiţa păcatelor ce mă bântuie.

Să mergi tăcut prin ploaie, fără să simţi şi fără să-nţelegi. Imagini şi vorbe din trecut să treacă prin tine ca printr-un năvod, nefiinţă petrecându-se-n nefiinţă, şi doar înţelepciunea altor vieţi trăite în van să rupă astăzi cercul. Să nu iubeşti cât şi ce nu-i omeneşte posibil. S-ajungi să te cunoşti, cu bune şi cu rele, mai înainte de-a fi învăţat să numeri stelele. Să umpli lucrurile sterpe cu roadele faptelor tale. Să fi omenos.
Să mergi, aşadar, prin ploaie, şi sufletul să-ţi tresalte de o mare bucurie. Să simţi că poţi să dărui şi că darul îţi va fi preţuit cum se cuvine. Să ştii să capeţi şi să preţuieşti la rândul tău. Să dai bineţe ca şi cum ai binecuvânta.

Să reîntâlneşti fata pe care ai iubit-o şi să o inviţi la masă. Să îţi reaminteşti cuvintele, îmbrăţişările şi gesturile de-atunci şi să le retrăieşti nostalgic. Să te desparţi de ea, cu un sărut pe tâmple. Să nu o uiţi niciodată.

Să inventezi întruna oaze în vârtejul zilelor.
Să înveţi să câştigi şi să pierzi cu eleganţă.
Să începi să trăieşti liber, asemeni zeilor.
Echilibrul este principiul balanţei.
Gândeşte.

Rămâne visul meu, o caznă dulce,
ceţos contur şi chin neîndurat,
din tot ce-am pătimit rămâne-o snoavă
în umbra zilei ce s-a destrămat.
Cuvintele-n penel merg să se culce
şi graiul li se curmă fulgerat.

Rămâne chipul tău, un abur dulce,
incert sărut şi dor nealinat…
Căci simetria-i liniştea din lucruri.
Cu alchimii secrete de culori,
totemul unui trib poet de fluturi
mă bântuie arzând adeseori.

Inginerul afirmă că simetria designului asigură portanţa planării.
Graficianul explică de ce mixarea pigmenţilor susţine frazarea cromatică.
Meteorologul descrie cum ritmica bătăilor de aripi generează depresiuni atmosferice.
Poetul, singur, nu spune nimic. El crede totul.

Finis diei (Epilog)

Aseară am deschis radioul. Un glas din eter a prezis:
– Bucuraţi-vă, mileniul se-ncheie. Timpul se mai roteşte o dată. Oraşul reînvie sub pana poetului. Am fost mântuiţi cu toţii şi fiecărui suflet i s-a dat o şansă. Amurgul se stinge, noaptea-i trecută. Pământul se-nvârte. O inimă bate. Ceaţa, şarpe de rouă, se mistuie-n văi. Nici spaime, nici zbucium nu ne mai dor. E iar dimineaţă. Să fie bună.

Aţi citit:

Durerea nepermisă
(Poem-parabolă în două acte)

Ediţie princeps: 1986
Ediţie ne varietur: 2009

© 2009 ZONA ZOSTER

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s