Special education


Audism (from Latin audire, to hear, and -ism, a system of practice, behavior, belief, or attitude) has been variously defined as:

The notion that one is superior based on one’s ability to hear or behave in the manner of one who hears. (Humphries, 1977, p. 12)

Audism is oppressionPersons who practice audism are called audists. Audists may be hearing or deaf. The term audism was coined by Tom Humphries in Communicating across cultures (deaf-hearing) and language learning (1977, p. 12).  The term lay dormant until Lane revived its use 15 years later. It is increasingly catching on, though not yet in regular dictionaries of the English language. Humphries originally applied audism to individual attitudes and practices, but Lane and others have broadened its scope to include institutional and group attitudes, practices, and oppression of deaf persons. The first half of Lane’s book The mask of benevolence: disabling the deaf community is the most extensive published survey and discussion of audism so far (Lane, 1992).

References:

Jan Humphrey & Bob Alcorn (1995). So you want to be an interpreter: An introduction to sign language interpreting (2nd ed.). Amarillo, TX: H&H Publishers.

Tom Humphries (1977). Communicating across cultures (deaf-/hearing) and language learning. Doctoral dissertation. Cincinnati, OH: Union Institute and University.

Harlan Lane (1992). The mask of benevolence: disabling the deaf community. New York: Alfred A. Knopf.

Deaf Culture [studiu]

Bazele defectologieiPRO DOMO

Numit director al Institutului pentru surdomuţi din Paris la numai douăzeci şi cinci de ani, Jean Itard (1774-1838) a fost însărcinat foarte curând, prin ordin al ministrului de interne, cu îngrijirea unui copil „sălbatic”, capturat de nişte vânători într-o pădure din Aveyron (ţinut din sudul Franţei), şi care, la vârsta prezumată de doisprezece ani, se manifesta asemeni unui animal. Pentru faptul că nu vorbea şi nu comunica în niciun fel, se hrănea şi dormea aidoma unei sălbăticiuni şi reacţiona incoerent şi dramatic din punct de vedere afectiv, acesta a fost catalogat de Philippe Pinel, o autoritate în materie, drept idiot „congenital”, fiind, prin urmare, declarat needucabil. Itard, apreciind că era vorba de o privare educativă extremă şi nu de un defect constituţional, s-a dedicat mai mulţi ani recuperării acestui copil (pe care l-a numit Victor), sistematizându-şi însemnările în două rapoarte adresate respectivului ministru de interne (Manson, 1964).

Principiile urmate de Itard postulau în esenţă că:

a)      în absenţa contactului cu semenii, copilul nu se poate dezvolta normal;

b)      instinctul imitaţiei reprezintă modalitatea de învăţare prin care simţurile noastre sunt educate; acest instinct atinge un maxim în copilăria timpurie şi apoi diminuează cu vârsta;

c)      la toate fiinţele umane, de la cel mai izolat primitiv până la cel mai educat cetăţean, există o relaţie constantă între nevoi şi idei: cu cât sunt mai presante trebuinţele, cu atât se dezvoltă mai mult capacităţile mintale necesare împlinirii lor.

La aproape două secole distanţă, putem considera demersul lui Itard drept momentul depăşirii simplei asistări social-religioase a persoanelor cu handicap şi debutul defectologiei (i.e., al psihopedagogiei speciale) ca ştiinţă. Lectura rapoartelor sale impresionează prin trei idei esenţiale, toate trei devenite principii fundamentale ale noii discipline: nevoia de cunoaştere amănunţită a subiectului, nevoia de personalizare a procedurilor recuperatorii şi nevoia de intervenţie timpurie. Ideile acestea vor constitui, de altfel, un leit-motiv al întregii mele lucrări, fiind discutate în funcţie de particularităţile fiecărui tip de deficienţă. Prin urmare, trebuie conştientizat faptul că, atunci când studiem problematica deficienţelor mintale, fizice, senzoriale sau de limbaj, aspectele biologice şi medicale constituie abia primul palier de analiză. Pentru a depăşi nivelul constatativ-descriptiv, este nevoie de o psiho-pedagogie, adică de o explorare şi înţelegere a implicaţiilor psiho-sociale ale deficienţei primare urmate apoi de o elaborare de tehnici, metode şi strategii corectiv-recuperatorii fără de care orice demers în acest domeniu ar rămâne la stadiul de speculaţie.

Nădăjduiesc ca ediţia electronică a cărţii (apărută în anul 2004 la editura Aramis) să constituie o sursă autorizată de informaţie în domeniu şi să servească, în acelaşi timp, necesarei schimbări de mentalitate, în ideea apartenenţei noastre la un spaţiu cultural european comun. Sper ca, măcar în parte, prin studierea acestui material, cei care profesează în domeniul psihopedagogiei speciale să fie printre aceia care vor reuşi să depăşească subiectivismul inerent  imaginii şi cuvântului comun şi să pătrundă către esenţa infinit mai preţioasă a fiinţei omeneşti. Există în această încercare un punct în care ipoteza ştiinţifică se vede nevoită să lase loc reflecţiei filozofice, iar spiritul cartezian – metaforei fastuoase. Las plăcerea acestei descoperiri la alegerea exclusivă a cititorului.

BAZELE DEFECTOLOGIEI (2004)