Hobbies for Mature People


In the 1981 Caveman comedy, Ringo Starr and Dennis Quaid spoke in Cavese:

– „Akita! Akita!”

– „Tala alunda Atouk. Atouk zug-zug Tala?”

– „No, Atouk zug-zug Lana.”

– „Oog?”

– „Oog macha ool.”

For cavespeak aficionados, a concise „Cavese dictionary” is listed below:

akita – come / help.
alunda – love.
araka – fire.
bato – be careful / beware.
bolu – friend.
boondo de bincha – alcohol.
chok – find.
dabo – bird.
daka – fight.
eeya! – help! / emergency!
f’sure – for sure / certainly / undoubtedly / absolutely.
gom – man/male.
gonna – face.
gonna-maka-zook – good-looking.
gonta – go / leave.
gu – in / into.
gu-tawa – cave / home.
kaza – magic thing.
keega – anima / beast.
kuda – come / come out / come along.
kuno – volcano.
lom – woman / female.
lom-gom – sissy / wimp.
loola – like / attracted to.
macha – dinosaur.
maka – big / great / much / very.
maka-daka – kill.
maka-keega – big dinosaur.
maka-loola – love.
maka-neh-zook – terrible / awful.
maka-zook – wonderful / great.
meeka – small / less.
necro – death.
neecha – predator / dino.
neh-bolu – foe / enemy / opponent.
neh-gonta – stay / remain.
neh – no / negative.
neh-soku – dead.
neh-unk – cold.
neh-zook – bad.
nie-keega – pet / trained animal.
nie – tame / nice / docile.
ool – food.
om – person.
oosha – important.
oosha – rule / lead.
oossha-gom – chief (male).
oossha-lom – chief (female).
owee – hurt / wound / bruise / pain.
pooka – an ouch / a wound rendering one a goner.
reeda – food.
reeshi – water.
shashi – stone.
soku – alive.
sonta – come / come here.
tawa – hill / mountain.
tooka-tooka – sex.
unk – hot / fire.
unk-owa – explode / erupt / bang!
unk-tawa – volcano.
vincha – bear.
wooza-gom – medicine man.
wooza – medicine / cure / heal.
yama-gonta – run away.
yama – run.
yeh – yes / positive.
yumma – eat / food / feed.
zeep – fast / swift.
zook – good.
zozzz – sleep.
zug-zug – sexual intercourse.

Si filmul complet la adresa:

Retrieved from:

http://public.wsu.edu/~delahoyd/cavespeak.html

http://www.rottentomatoes.com/m/caveman/

A more serious note:

„They are typically portrayed as primitive brutes capable only of grunting, but new research now suggests Neanderthals may have whiled away the hours in their caves in conversation.

Scientists who have been trawling through the DNA found in Neanderthal bones have discovered that the now extinct species had a “language gene” that is only found in modern humans.

Their controversial findings create the tantalising possibility that Neanderthals were in fact capable of speech much like humans and communicated with each other through their own language.

As language is seen as one of the key cornerstones that has set humans apart from other animals and allowed sophisticated cultures to develop, many anthropologists now believe it may have allowed Neanderthals to have their own culture.” (Richard Gray, 2007).

Retrieved from:

http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/1566748/Cavemen-may-have-used-language.html

Next time – use FedEx!

So easy a caveman can do it!

The greatest discovery ever made!

Peyo TM„Viens au pays des Schtroumpfs, Des petits êtres bleus. Viens au pays des Schtroumpfs, Où tout est merveilleux. Viens au pays des Schtroumpfs, Il existe un chemin. Viens au pays des Schtroumpfs, Ce n’est jamais très loin!”

Ştrumfi, schtroumpfs, smurfs, schlümpfe, smrkci, puffi, şirinler, barrufets, šmoulové, xì trum, smurfen, pitufos, pottokiak, strumparnir, hupikék töpikék, smurfarna, stroumfakia, sanafer, smerfy, sumaafu, dardasim, ismarf, lán jīng líng …, indiferent de apelativ, micile creaturi albastre au cucerit de mult lumea, mai întâi sub forma benzilor desenate, apoi a desenelor animate (marca Hanna & Barbera), a campaniilor promoţionale (inclusiv pentru UNICEF), a „merşandizăriilor” de tot felul, şi mai nou a filmelor de lung-metraj. Lansarea primului installment al trilogiei „ştrumpfilor” (?) a fost ocazia perfectă nu doar pentru a mai vinde câteva milioane de suveniruri alb-albastre, dar şi pentru a resuscita o serie întreagă de controverse privind mesajul (subliminar) pe care aceşti spiriduşi ţin să ni-l transmită. Comrade Father SmurfMarx Papa SmurfÎntr-un volumaş lansat pe 1 iunie 2011 (taman cu două luni înainte de premiera filmului), les lutins bleus nu apar ca fiind acei pitici de-o şchioapă (hauts comme trois pommes, aşa cum i-a descris Peyo, creatorul lor), cu codiţe scurte şi capete veşnic acoperite, ghiduşi, entuziaşti, copilăroşi (în ciuda sutei de ani pe care o au, cu puţine excepţii), inimoşi, chiar răutăcioşi şi belicoşi din când în când, precum credeam, ci nişte nazişti, comunişti, rasişti şi sexişti înveteraţi, abil camuflaţi în fondul forestier belgian. Mai mult, după alte surse, anglo-saxonul smurf nu este copiat după omonimul flamand, ci reprezintă un acronim al subversivului Socialist Men Under Red Father! Cu alte cuvinte, un inocent lapsus linguæ al lui Peyo (care, în loc să zică „solniţă”, a cerut un… ştrumf) lasă loc pentru întrebări cu privire la motivaţiile politice, sociale, economice şi, de ce nu, existenţiale ale autorului. A. Bueno 'Petit livre bleu'Denunţurile la adresa aparent inofensivilor ştrumfi au început să curgă din toate părţile, în special în „infosfera” francofonă, culminând, cum ziceam, cu publicarea unei „analize critice şi politice a societăţii ştrumfilor”, Le petit livre bleu, de către un oarecare Antoine Buéno, recomandat drept „autor de roman care îmbină absurdul, violenţa şi anticipaţia, ca şi de pamflete umoristice”, cronicar de radio şi televiziune, conferenţiar pe teme privind utopia în literatură, în fine scriitor de discursuri în campania politică, un anonim devenit notoriu cel puţin prin numărul criticilor (pentru a folosi un eufemism!) primite de la acei iubitori de ştrumfi care, dintr-un motiv sau altul, s-au interesat de aserţiunile sale. Pentru Buéno, „este o carte serioasă, dar care nu se ia în serios”, deoarece, pe de o parte, se vrea un „studiu veritabil”, iar, pe de alta, „este o analiză care nu se ia în serios deoarece este efectuată asupra unui obiect ludic, un obiect al divertismentului popular”. La fel ca cei care argumentează în favoarea eutanasierii câinilor maidanezi începând prin a se confesa cât de mult iubesc specia canină, Buéno se simte pus într-o postură ingrată, aceea de a suprapune o „grilă perceptivă adultă” peste încântarea trăită în copilărie, de a diseca cu rigoarea legistului şcolit în ştiinţele politice obiectul afecţiunii sale, perpetue altminteri. Intelectual scrupulos, îşi cântăreşte cuvintele cu grijă: „satul ştrumfilor este un arhetip al utopiei totalitare împrumutate de la nazism şi stalinism”, nicidecum că ştrumfii sunt stalinişti sau nazişti per se. Argumentul esenţial al hermeneuticii bueniene este acela că Peyo (Pierre Culliford, pe numele său real) a introdus, fără intenţie, în benzile desenate, stereotipuri culturale specifice perioadei sale istorice. „O operă poate vehicula o imagerie pe care autorul său, de bună credinţă, nu o cauţionează”, comentează Buéno, adăugând că „ştrumfii reflectă aşadar mai degrabă spiritul unei epoci decât pe cel al creatorului lor”. Să nu uităm că anul în care apărea prima poveste (integrală) cu ştrumfi este cel în care Martin Luther King rostea faimosul „I have a dream” în faţa unui sfert de milion de manifestanţi, de pe treptele Memorialului Lincoln din Washington. Să ne întrebăm de ce, printr-o coincidenţă stranie, această povestire din 1963 se intitula Schtroumpf noirtocmai „Ştrumfii negri”? Şi dacă tot ar fi să deschidem o psihanalitică „cutie a Pandorei”, de ce nu ar fi la fel de util să analizăm şi modul în care ascendenţa familială a autorului se proiectează asupra creaţiei sale? Faptul că Peyo număra printre strămoşii săi un pirat cu renume (Robert Culliford, originar din Cornwall), tovarăş şi mai târziu rival al celebrului William Kidd, ar trebui să dea serios de gândit psihanaliştilor hard core. (Notă biografică: tatăl lui Peyo s-a stabilit în Belgia şi a devenit cetăţean al acestei ţări, astfel încât fiul său nu a învăţat o boabă de engleză!)Peyo smurf Având atâtea premise interesante, să purcedem, aşadar, la ştrumfarea ştrumfului în patru. Întâi de toate, societatea ştrumfilor este una eudemonistă, adică întemeiată pe o doctrină morală care consideră că scopul năzuinţelor omeneşti este atingerea fericirii printr-un stil de viaţă ghidat de raţiune, şi nu dominat de plăceri imediate, efemere. Papa Ştrumf, acest veritabil Tătuc al tuturor ştrumfilor rezidenţi în Pădurea Blestemată, veghează permanent ca să nu existe abateri de la calea „de aur” a medietăţii aristoteliene. Sub conducerea sa înţeleaptă, ştrumfii sunt menţinuţi, vrând-nevrând, într-o epocă amintind de evul mediu, echilibrul moral-axiologic al societăţii primând înaintea curiozităţii, inovării şi schimbării. Village de SchtroumpfsSocietate autarhică, complet izolată de lumea oamenilor, o Coree de Nord sui-generis în care nu se poate intra decât cu invitaţie, are drept ideal fericirea colectivă moderată prin cumpătare şi tradiţie. Inovaţiile tehnologice (precum automobilul, dispozitivul de reglaj meteorologic) nu creează decât necazuri: „Uitaţi de aceste vehicule”, le comunică Papa Ştrumf efemerilor şoferi din La course des Schtroumpfomobiles, „pentru pacea din sat, e mai bine să renunţăm la ele”; iar în Le Schtroumpfeur de pluie („ştrumferul de ploaie”) se lamentează: „Îmi pare rău pentru maşinăria ta, spune Papa Ştrumf. Dar e prea periculos să vrei să ştrumfezi ploaia cu timpul însorit!” Cosmoştrumfului, ce „se vede vizitând planete străine şi misterioase”, i se înscenează o întreagă epopee interstelară (presupunând efortul de a demonta şi remonta o rachetă de lemn într-o locaţie asemănătoare peisajului selenar, de a se deghiza într-un trib de primitivi Schlips şi de a pune la punct o suită de probe de testare a intenţiei temerarului ştrumf de a se expatria). Diversele erori de implementare a planului expres conceput pentru a-l descuraja pe Cosmoştrumf să rămână alături de şlipsi sunt gata să aibă efect contrar. Nu e deci de mirare că, atunci când, în final, eroul nostru declară că „nu există nicăieri un loc mai ştrumf decât aici (satul ştrumfilor – n.n.)” şi că nu va mai pleca niciodată în alte vilegiaturi extra-atmosferice, „ştrumfii se simt în sfârşit uşuraţi şi izbucnesc în urale”, sătui de astfel de mis-en-scène-uri istovitoare. Smurf for DummiesAsemeni unei colonii amish sau menonite, ştrumfii au „îngheţat” dezvoltarea civilizaţiei în pragul revoluţiei industriale. Trăind într-o sinergie perfectă cu natura, siliţi mereu de Papa Ştrumf să se rezume la preocupările şi necesităţile de moment, ei fac in extremis faţă calamităţilor naturale (v. spectrul foametei din Les Schtroumpfs et le chateau hanté) şi adversităţii umane (v. anihilarea satului ştrumfilor de către vrăjitorul Gargamel în Le miraculeux Noël des Schtroumpfs). Astfel de riscuri par acceptabile în comparaţie cu haosul potenţial generat de tehnologia scăpată de sub control (cum se întâmplă de pildă în On ne schtroumpfe pas le progrès). Despot luminat, blagoslovit nu numai cu un IQ remarcabil, dar şi cu înţelepciunea celor trecuţi prin ciur şi dârmon, Papa Ştrumf deţine toate acele calităţi care îl fac deopotrivă iubit şi respectat de membrii comunităţii: soluţii (mai mult sau mai puţin magice) la toate problemele cu care ştrumfii se confruntă, prezenţă de spirit în situaţii de criză, bunătatea dar şi asprimea unui tată grijuliu, umor şi, bineînţeles, carismă. Este un lider înnăscut, iar directivele sale sunt urmate cu sfinţenie. Simpla sa absenţă este de natură să Paf!declanşeze catastrofe sociale (v. războiul civil din Le Schtroumpfissime, curmat instant de intervenţia intempestivă a lui Papa Ştrumf: „De necrezut, spune el. V-aţi ştrumfat ca nişte… ca nişte oameni!”). Uzurparea efemeră a domniei sale de către intelectualul troţkist al satului (i.e. Ştrumful cu Ochelari) nu semnifică, aşadar, decât faptul că singura cunoaştere folositoare nu este decât cea a îndatoririlor ce revin fiecăruia, în mod natural (conform aptitudinilor şi intereselor lor înnăscute) sau prin desemnare directă de către el líder máximo de los pitufos. Derapajele moraliste ale Ştrumfului cu Ochelari sunt frecvent ajustate cu lovituri de bâtă ori ciocan de către ştrumful proxim situat, dovadă că instinctul plebei triumfă asupra raţiunii pure. Sloganul folosit întâi de Louis Blanc şi făcut celebru de Marx, „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, pare a fi doctrină de stat, deşi, dacă vrem să fim corecţi până la capăt, Ştrumful Lacom (Gourmand) nu capătă întotdeauna cât şi-ar fi dorit… La fel cum, într-o societate comunistă, nemulţumiţilor li se oferă alternativa de a se mulţumi cu ce li se oferă sau de a tăcea pentru totdeauna, neconformismul nu este bine văzut iar cei ce se împotrivesc sunt taxaţi în consecinţă (uneori la propriu, cum se întâmplă cu Ştrumful Bancher, care, fiind pus în situaţia de a vieţui singur, acceptă ca din aurul monedelor sale să se confecţioneze instrumente muzicale). Stalin SmurfAcuzaţia de comunism atribuită societăţii ştrumfilor trebuie tratată cu îngăduinţă, dincolo de roşul vestimentaţiei lui Papa Ştrumf (şi, cu totul special, a Ştrumfiţei din La Grande Schtroumpfette). Într-adevăr, societatea ştrumfilor este egalitaristă şi colectivistă, munca este prestată în folosul tuturor, banii lipsesc (exceptând episodul nefast din Le Schtroumpf Financier), dorinţa de îmbogăţire este inexistentă. Până la lovitura de stat a Ştrumfului cu Ochelari, ştrumfii nu se prea manifestă ca individualităţi; chiar şi mai târziu, mulţi dintre cei destul de norocoşi de a purta un nume sunt identificaţi prin calificarea lor profesională (Ştrumful Constructor/Meşter, Ştrumful Agricultor, Ştrumful Bucătar), importantă pentru societate. Presupunem că toţi ştrumfii se deosebesc cumva între ei, prin ocupaţie, printr-o trăsătură caracterială (Ştrumful Morocănos) ori, pur şi simplu, prin preocupări de moment (Cosmoştrumful, Ştrumful Bancher, Ştrumful Ucenic), fiindcă altminteri toţi par traşi la şapirograf. Efectivul ştrumfilor, fix o sută în cea mai mare parte a timpului (variind între 98 şi 106, în funcţie de circumstanţe) trebuie menţinut constant, probabil din considerente economice (în Le Centième Schtroumpf, performarea dansului „celor o sută de ştrumfi” devine necesară pentru evitarea unei perioade de o sută de ani de nenorociri). Filogeneza ştrumfească este obscură, ontogeneza – cel puţin bizară. Ştrumfii par să fi venit pe lume ex nihilo, căci „povestea cu barza” pare cusută cu aţă albă. Chiar şi atunci când Peyo se vede nevoit să dea explicaţii, „livrarea” lui Bebe-Ştrumf se face din greşeală; barza se întoarce în final să recupereze „coletul” şi numai dedicaţia Ştrumfului Morocănos faţă de micuţ inversează verdictul. Până şi Papa Ştrumf dă din colţ în colţ atunci când Ştrumful cu Ochelari îl întreabă de origini. Faptul că niciunul dintre ştrumfi nu ştie cum trebuie îngrijit un copil mic ridică problema tabúului sexual; ceva-ceva, însă, tot bănuiesc ei din moment ce, în primă instanţă, Ştrumful cu Ochelari o nominalizează pe Ştrumfiţă drept cauză a apariţiei micuţului (Le Bébé Schtroumpf), fapt negat cu vehemenţă de aceasta. Schlumpf bauleiterPurtarea uniformei (personalizată în cazul unora dintre ei, cum ar fi Ştrumful Constructor sau Ştrumful Pictor) este obligatorie; până şi garderoba Ştrumfiţei nu pare a conţine mai mult de o rochiţă, o bonetă frigiană şi o pereche de pantofi cu toc. Monotonia exasperantă a vestimentaţiei ştrumfilor nu poate fi imputată lipsei de simţ estetic ori insuficienţelor în manufacturarea textilelor. Ea reprezintă o declaraţie principială: ştrumfii nu pun preţ pe aspectul exterior, cu atât mai mult pe folosirea accesoriilor inutile (cu excepţia tolerată a Ştrumfului Cochet). Chiar şi Ştrumfiţa – replică stereotipă a feminităţii – nu pare a suferi prea mult din acest motiv, cu toate că, în cursul escapadei la New York (din primul film), nu se poate abţine să nu exclame surprinsă: „Pot avea mai mult de o rochie?” Pe de altă parte, căsuţele-ciuperci abundă în detalii arhitecturale şi cromatice, probabil un fel de compensare simbolică a uniformităţii vestimentare. Vedem astfel stabilirea unui echilibru atât de necesar psihoigienei colective între presiunea nivelantă a egalitarismului şi dorinţa irepresibilă de individualizare. Libertăţile individuale sunt subordonate nevoilor comune (cum ar fi repararea barajului de pe râul Ştrumf sau procurarea proviziilor pentru iarnă), însă micile aventuri personale nu sunt împiedicate, ci doar discret „ajustate” (v. Le Cosmoschtroumpf). Pravila lui MincuMasa este servită la cantina obştească iar meniul, stabilit de Ştrumful Bucătar, pare creat de însuşi Iulian Mincu, corifeul alimentaţiei raţionale la români pe vremea lui Ceauşescu. Cu excepţia celui Lacom (care suplineşte din diverse surse carenţele regimului alimentar), ştrumfii nu înregistrează deficite calorice; doar cu ocazia ştrumfopetrecerilor îşi permit delicii culinare, cum ar fi pastele şi budinca, consumate uneori în exces. Muzica reprezintă activitatea culturală preferată în comunitate, cu deosebire cea corală, în vreme ce poezia sau pictura rămân la stadiu de hobby personal (despre literatură nici nu poate fi vorba). Sportul (fotbalul, mai ales) constituie distracţia maselor, organizându-se chiar şi… jocuri olimpice! Fete schtroumphanteReligia lipseşte din microuniversul ştrumfesc, dar la fel şi substitutul său, ideologia. Nu există represiune (cu excepţia pasageră a dictaturii Măriştrumfului), însă oprobiul public este eficace. Micile abateri sunt iertate, chiar dacă cei culpabili sunt nevoiţi să suporte din când în când câte o muştruluială din partea Marelui Ştrumf. Până şi Ştrumful cu Ochelari, detronat ex tempore de Patriarh, scapă ieftin. Justiţia populară se mulţumeşte cu căinţa sinceră a malevolentului şi, îndeobşte, conflictele uzuale se încheie amiabil. Harţa dintre Ştrumful Poet şi cel Agricultor privind controlul precipitaţiilor şi care duce la defectarea ştrumferului de ploaie dispare de îndată ce rivalii realizează dezastrul; amândoi dau fuga să se confeseze Ştrumfului Constructor care, după ce-i admonestează verbal, se preocupă de rezolvarea situaţiei. Măsuri punitive ulterioare nu sunt luate, căci, aşa cum se întâmplă frecvent, tot răul e spre bine (în cazul de faţă, o dovadă a faptului că tehnologia dăunează ecosistemului ştrumfesc). O explicaţie a clemenţei este şi aceea că ştrumfii îşi recunosc abaterile şi nu persistă în conduite deviante. Chiulul Ştrumfului Lacom de la şcoală este sancţionat de „justiţia naturală” (prin sperietura trasă de acesta după ce se rătăceşte în pădure), iar represaliile promise de Papa Ştrumf (sub forma interdicţiei de a servi desert în seara respectivă) nu mai sunt puse în aplicare (v. Les Schtroumpfs: Tous à l’école); la fel păţeşte Ştrumfului Ucenic care, încălcând ordinul Marelui Şef de a nu face vrăji, se alege cu un aspect dezagreabil şi are nevoie de intervenţia în forţă a unui detaşament de ştrumfi pentru a scăpa din capcana lui Gargamel (cf. L’Apprenti Schtroumpf). Hulkification of SmurfBuna convieţuire ce domneşte în societatea patriarhală a ştrumfilor este rareori tulburată de conflicte interne, deşi, cum constata V. Niţă într-un articol dedicat expoziţiei tematice deschise de Centrul Belgian al Benzii Desenate, „ştrumfii sunt nişte individualişti feroce, fiecare cu micile sale preocupări şi îndeletniciri, şi doar pericolul iminent îi face să se unească şi astfel să-i înfrângă pe Gargamel sau vicisitudinile naturii”. Dacă „L’Union fait le Schtroumpf” (parafrază a devizei naţionale a Belgiei, „Unirea face puterea”), asta nu înseamnă nicidecum că totul este numai pace şi armonie în lumea ştrumfilor. Dintre toate, două episoade conflictuale au atins apogeul, soldându-se chiar cu violenţe fizice: lovitura de stat a Le schtroumpfissime (1965)Ştrumfului cu Ochelari (Le Schtroumpf à Lunettes), pretext pentru o critică acidă a democraţiei reprezentative şi, în consecinţă, argument pentru gerontocraţia despotică, respectiv disputa lingvistică dintre Nord şi Sud, aluzie la tensiunile etnice latente dintre flamanzi şi valoni, aplanate dar niciodată soluţionate cu adevărat. În Le schtroumpfissime (1965), campania electorală debordează de corupţie şi demagogie:

Demain, vous schtroumpferez aux urnes pour schtroumpfer celui qui sera votre schtroumpf. Et à qui allez-vous schtroumpfer votre voix? A un quelconque Schtroumpf qui ne schtroumpfe pas plus loin que le bout de son schtroumpf? Non! Il vous faut un Schtroumpf fort sur qui vous puissiez schtroumpfer sans schtroumpfer! Et je suis ce Schtroumpf! Certains – que je ne schtroumpferez pas ici – schtroumpferont que je ne schtroumpfe que les honneurs! Ce n’est pas schtroumpf!… C’est votre schtroumpf à tous que je veux et je me schtroumpferai jusqu’à la schtroumpf s’il faut pour que la schtroumpf règne dans nos schtroumpfs! Et ce que je schtroumpfe, je schtroumpferai, voilà ma devise! C’est pourquoi tous ensemble, la schtroumpf dans la schtroumpf, vous voterez pour moi! Vive le pays Schtroumpf! Vive moi!Le schtroumpfissime (excerpt)

Sa majeschtroumpf este cuprins de megalomanie: vrea o Casă a Poporului construită prin muncă forţată. Micuţul Ceauşescu este redus la ridicol de intervenţia Tătucului genuin, ce ordonă deschiderea vanelor barajului: un val tsunami distruge palatul Măriştrumfului, iar costumul acestuia este pus pe o sperietoare de ciori! Să fie oare un clin d’œil la demiterea intempestivă, din octombrie 1964, a lui Nichita Hruşciov de la conducerea U.R.S.S.-ului? Nord vs. SudOricum ar fi, în Schtroumpf vert et Vert Schtroumpf (1973), satira politică este evidentă. Titlul este calchiat după expresia belgiană „chou vert et vert chou” – cum ar fi zis Urmuz, „pelicanul sau babiţa” – adică e totuna: fie că zici „tire-bouschtroumpf” (ca ştrumfii din Nord), fie că spui „schtroumpfe-bouchon” (ca cei din Sud), tot la „l’objet qui débouche les bouteilles” te gândeşti (ca Ştrumful cu Ochelari). Ideea lui Papa Ştrumf de a interzice cuvintele compuse este de un politicianism cras; de fapt, aceasta este singura poveste cu ştrumfi (de până acum) care nu are happy-end. Polemica lingvistică de mai sus reprezintă o bună prefaţă la chestiunea mult mai complicată a limbii ştrumfilor. Langue schtroumpfŞtrumfeza, un soi de Newspeak à la française, are drept particularitate evidentă folosirea excesivă a cuvântului „ştrumf” în toate modurile, conjugările şi declinaţiile posibile şi imposibile, acesta putând fi, atât morfologic, cât şi sintactic, aproape orice. „Il commence à me schtroumpfer, ce schtroumpf-là!”, se plânge Papa Ştrumf. „Vous avez schtroumpfé le coupable?”, îl întreabă Ştrumful Brutar pe acelaşi. „Voilà une idée schtroumpfement intéressante”, îşi spune Ştrumful Meşter. „Le Grand Schtroumpf doit être schtroumpfé le premier!”, strigă Ştrumful cu Ochelari. „Un œuf! D’où sort-il? Du schtroumpf d’une poule”: „Le résultat est assez schtroumpfant!”, exclamă Papa Ştrumf. Ştrumfat, ştrumfesc, ştrumfism, ştrumfeur, ştrumferie, ştrumfeală; deştrumfa, reştrumfa, înştrumfa – derivate fără număr din aceeaşi celulă lexicală stem. Structura limbii ştrumfilor îl provoacă pe Umberto Eco la o analiză amănunţită a relaţiei dintre semnificat şi semnificant în „Schtroumpf und Drang” (apărut în Alfabeta, în 1979): „caracteristica limbajului ştrumf – observa Eco – este că în acesta, pe cât de des posibil, substantive proprii şi comune, verbe şi adverbe sunt înlocuite prin conjugări şi declinări ale cuvântului ştrumf”, continuând într-o notă din „Kant şi ornitorincul” (1997):

Vocabulaire schtroumpfCum arată universul cognitiv al ştrumfilor? Dat fiind faptul că aceştia dau în mod nediscriminatoriu numele de ştrumf caselor, pisicilor, şoarecilor şi holteilor, înseamnă că poate ei nu posedă aceste concepte şi că nu pot distinge între o pisică şi un holtei? Sau posedă un sistem de expresie (în speţă, un lexic) care este mai degrabă sărac, însă au un sistem de conţinut care este cel puţin pe atât de vast şi de articulat precum sunt experienţele permise de mediul în care trăiesc? … Poate ei că au un lexic la fel de bogat ca al nostru şi folosesc omonimul bun la toate din motive de lene, afazie, afectare sau secretizare. Însă utilizarea numai a unui cuvânt pentru multe lucruri nu îi conduce să vadă toate lucrurile unite prin vreo relaţie stranie? Dacă ouăle, cazmalele şi ciupercile sunt mult mai greu de distins decât sunt în lumea noastră sau a lui Gargamel? Şi dacă acesta este cazul, le conferă ştrumfilor un contact mai profund şi mai bogat cu totalitatea lucrurilor ori îi face incapabili să realizeze o analiză corectă a realităţii, zăvorându-i în interiorul universului imprecis al graiului lor simplu (pidgin)? … Poveştile lui Peyo, chiar dacă sunt concepute pentru copii, pun câteva probleme semiotice serioase adulţilor.

Lesson OneDeşi limba ştrumfilor este lipsită de sinonime dar saturată de omonime dincolo de limita firescului, nu numai că ştrumfii se înţeleg perfect unii pe alţii, dar şi cititorul o face la fel de bine, ceea ce – zice tot Eco – este ce contează de fapt. Contradicţia este rezolvată cu ajutorul intertextualităţii: înţelegem o frază ca, de pildă, Je me schtroumpferai jusqu’à la schtroumpf deoarece o echivalăm semantic cu „Mă voi lupta până la moarte”. Explicaţia poate servi şi înţelegerii comportamentului bizar al lui Gargamel care, cu o anume ocazie, reuşeşte să se strecoare în satul ştrumfilor dar nu este în stare să comunice cu aceştia, căci, ni se spune, nu cunoaşte limbajul ştrumfilor. „Cum este posibil aşa ceva – se miră Eco – când am văzut că limba de bază este aceeaşi ca şi a lui şi că el poate interpreta ceea ce ştrumful îi spune doar aplicând principiul carităţii [i.e. al „acomodării raţionale”, după Donald Davidson, n.n.]? … Însă problema lui Gargamel este clar aceea că el găseşte toate contextele ca fiind ambigue sau incomprehensibile pentru simplul motiv că nu are nicio informaţie intertextuală”. Eheu! Am văzut ce înseamnă acronimul S.M.U.R.F. Dar ce spuneţi de puţin naţional-socialism? 1958 SmurfAcuzaţia de nazism adusă ştrumfilor pare a se justifica prin aluziile antisemite şi rasiste pe care unii (e.g. mai sus pomenitul Buéno) le găsesc atât în text, cât şi în imagini. De ce, se întreabă Buéno, Gargamel are înfăţişarea stereotipă a evreului avar, rău şi viclean, iar pisica acestuia se numeşte Azrael? De ce toţi ştrumfii sunt albaştri? Sângele lor este tot albastru? Ţin la puritatea acestuia şi de aceea nu se amestecă cu alte triburi de spiriduşi din pădure? De ce ţin secretă geneza lor şi de ce nu procreează? Care e treaba cu bonetele? 1958 Smurf SketchInteresant este că s-au găsit unii (americani!) să remarce faptul că, iniţial, ştrumfii purtau nişte coifuri albe, asemănătoare membrilor Ku-Klux-Klan-ului (sau capirote-lor spaniole). Boneta frigiană, adoptată mai târziu, nu ar avea de-a face cu căciula dacică, ci, zic alţii (la fel de docţi ca cei de dinainte), ar semnifica libertatea de care ştrumfii se bucură, făcând o confuzie cu anticul pileus, un soi de fes ceremonial purtat de sclavii eliberaţi de romani. Că veni vorba de pileus, să amintim şi de pilus. De ce Der Große Schlumpf i-a schimbat Ştrumfiţei culoarea părului din abanos semit în blond arian? Warum, mein Führer? Şi pentru că am pomenit de (până foarte recent) singurul ştrumf de sex feminin, este cazul să aflăm şi cum… se fabrică! Gargamel ne dezvăluie „reţeta” (în La Schtroumpfette, 1976, pp. 6-7):

Making of SmurfetteUn brin de coquetterie…
Une solide couche de parti pris…
Trois larmes de crocodile…
Une cervelle de linotte…
De la poudre de langue de vipère…
Un carat de rouerie…
Une poignée de colère…
Un doigt de tissu de mensonge, cousu de fil blanc, bien sûr…
Un boisseau de gourmandise…
Un quarteron de mauvaise foi…
Un clé d’inconscience…
Un trait d’orgueil…
Un pinte d’envie…
Un zeste de sensiblerie…
Une part de sottise et un part de ruse…
Beaucoup d’esprit volatil et beaucoup d’obstination…
Une chandelle brulée par les deux bouts…

Smurfette originalMalefic fiind, Gargamel nu putea crea decât un instrument al răului. Ştrumfiţa devine un instrument al răzbunării sale, comunicând cu creatorul şi mentorul ei prin intermediul micii oglinzi din pudrieră şi aşteptând clipa propice înfăptuirii actului criminal (în speţă, deschiderea vanelor barajului şi inundarea catastrofică a satului ştrumfilor). Din punct de vedere lingvistic (ne întoarcem la dilema lui Eco!), Ştrumfiţa înţelege limbajul ştrumfilor şi comunică cu aceştia, deşi foloseşte precar omnivalentul lexem ştrumf. Comportamentul bizar o trădează ca fiind o Ausländerin. Transmutaţia fizică are consecinţe şi în planul personalităţii, fără a mai fi necesar un Schlumpfblütigkeitserklärung (certificat de puritate a sângelui) din partea lui Papa Ştrumf. Asta la reluare, fiindcă în varianta iniţială ea fugea în pădure, dispărând pentru totdeauna din universul ştrumf. Pentru Peyo, ea trebuia să fie un personaj tranzitoriu, un simplu pion în războiul etern al lui Gargamel cu ştrumfii; când s-a hotărât „cartoon-izarea” ştrumfilor de către Hanna şi Barbera, scenariştii americani l-au întrebat dacă nu s-ar putea ca Ştrumfiţa să se facă şi ea utilă, măcar din când în când, moment în care Peyo ar fi replicat translatorului: „Ei na, ei se aşteaptă s-o fac profesoară de gimnastică [un eufemism belgian pentru… lesbiană, n.n.] ?” PuffettaImaginea stereotip a femeii anilor ’60-’70 întruchipată de Ştrumfiţă a inspirat-o pe Katha Pollitt să inventeze the smurfette principle ca expresie a sexismului endemic din societate: „un grup de amici masculi va fi reliefat de o femeie singură, caracterizată stereotipal … Mesajul este clar. Băieţii sunt norma, fete variaţia; băieţii sunt centrali, fetele periferice; băieţii sunt indivizi, fetele tipuri. Băieţii definesc grupul, povestea acestuia şi codul său de valori. Fetele există doar în relaţie cu băieţii”. Machismo-ul ştrumfesc se manifestă în toate situaţiile în care locuitorii adulţi de sex masculin ai satului ţin să o impresioneze pe concitadina lor (cf. Un journée avec les schtroumpfs). Ca să fim răi până la capăt, trebuie să remarcăm faptul că Ştrumfiţa rămâne superficială, capricioasă, exasperantă în ceea priveşte micile ei manii, pe cât de seducătoare, pe atât de manipulatoare (exploatarea dualităţii comportamentului ingenuu/frivol)… De pildă, la ce bun să porţi pantofi cu toc în… pădure?! În buna tradiţie teutonă, ea trebuie să se dedice celor 4 K: Kinder (îngrijirea lui Bebe Ştrumf), Küche (copt de prăjituri, mai ales), Kirche (înlocuit de Keuschheit, castitate), Kleider (spălat compulsiv de rufe). Doar în vremurile noastre, la presiunea mişcării feministe, ea a început să se emancipeze (fapt evidenţiat cu obstinaţie în cele două lung-metraje lansate până acum). Les schtroumpf noirÎn fine, să abordăm şi chestiunea rasismului. În 1963 (an, aşa cum am văzut, de referinţă în S.U.A.), un ştrumf este pişcat de musca Bzz şi suferă o mutaţie dramatică: din albastru devine negru, din gentil – agresiv, din locvace – afazic, din inteligent – stupid. Precursor al genului zombie, ştrumful negru are o singură fixaţie: să-i asalteze şi să-i muşte de cozi pe ceilalţi ştrumfi, transformându-i în brute smintite şi violente. Ţopăind peste tot, ţipând bestialul „Gnap! Gnap!” şi contagiindu-l pe însuşi Papa Ştrumf – ultimul mohican rămas pe baricade  – ştrumfii negri declanşează apocalipsa. Un Dumnezeu veghează în Ceruri şi pentru ştrumfi: pandemia este lichidată cu noroc, leacul preparat de Bătrân împrăştiindu-se în foc şi, de-aici, mai departe, o dată cu fumul, în sistemul respirator al celor infectaţi. Explozia laboratorului îl azvârle pe Papa Ştrumf cât colo, acesta fiind singurul episod în care apare fără proverbiala cuşmă. „Pacientul-zero”, cel cu care a debutat toată nebunia, a suferit cel mai mult consecinţele contaminării; din acest motiv, el rămâne cu sechele în sfera socioafectivă, fiind cunoscut de-aici înainte ca Ştrumful Morocănos (Le Schtroumpf Grognon). Le schtroumpf noirPublicată iniţial în revista Spirou (în numărul din 2 iulie 1959), istoria ştrumfilor negri a apărut sub formă de album în 1963 la editura Dupuis. Din cauza posibilelor interpretări discriminatorii, ea n-a fost tipărită în S.U.A. decât în septembrie 2010, de către Papercutz, şi asta doar după „reciclarea cromatică” a spiriduşilor care din negri au devenit… violeţi! Acuzaţia de rasism continuă să-i hăituiască pe ştrumfi până în zilele noastre, fiind lansată, la un moment dat, o ediţie-pirat în care ştrumfii albaştri îi atacă pe ceilalţi ştrumfi albaştri, răcnind binecunoscuta onomatopee „Gnap!” şi transformând totul într-o revărsare de cian pacificatoare… Les schtroumpfs noirsCe concluzii putem ştrumfa la sfârşitul acestei ştrumfeli psihopolitice? Les Schtroumpfs cyanPăi, întâi de toate, că fiecare vede în epopeea spiriduşilor albaştri ceea ce vrea să vadă. La fel ca planşele folosite în psihodiagnoza proiectivă, cele conţinând benzi desenate servesc, în ultimă instanţă, şi scoaterii la iveală a unor pulsiuni, frustrări, angoase, convingeri adânc înrădăcinate, speranţe neîmplinite etc. Nevoia de sens, de un anume sens (în acord cu Selbstschauung-ul şi Weltanschauung-ul fiecăruia), într-o lume care parcă n-are nicio noimă şi în care individul se simte pierdut, este greu de reprimat. Opera de artă (înţeleasă, aici, ca obiect al valorizării populare) îndeplineşte acest rol: oferă (mai corect spus ar fi „găzduieşte”) un sens căutărilor inconştiente ale individului. Complexele de inferioritate, arhetipurile, instinctele joacă un rol fundamental. Mai simplu spus: eşti preocupat (adică, obsedat) de discriminarea rasială, vezi rasism; eşti preocupat de discriminarea etnică, vezi antisemitism. Cei cărora le repugnă comunismul, respectiv nazismul, găsesc manifestări ale acestora cu duiumul. Feministele denunţă supremaţia masculină. Heterosexualii sunt scandalizaţi de imoralitatea prezumată a acestei frăţii a holteilor. Iubitorii de animale nu găsesc amuzant tratamentul la care este supus cotoiul Azrael. Fiecare are modul său de a percepe şi înţelege lumea, iar selectivitatea reprezentărilor sale sociale şi a judecăţilor de valoare pe care le face depinde de o multitudine de variabile (dinăuntru şi din afară) pe care nu le cunoaşte, nu le ia în seamă şi nu le controlează. Keep calmÎn al doilea rând, că fiecare (inclusiv autorul eseului de faţă) se consideră mai inteligent şi mai sensibil decât mulţi alţii (omiteţi cuvântul „mulţi”) şi, în consecinţă, că adevărul lor este „cel mai adevărat”. Regula de bază este: Ia încearcă să mă contrazici, că ţi-o iei! Nu există discuţii în care se caută cunoaşterea şi înţelegerea punctului de vedere al altuia, ci polemici în care se doreşte impunerea propriei păreri. Sistemul idiosincratic de opinii, convingeri şi credinţe se exprimă în atitudini făţişe de a) marcare a teritoriului, b) punere la respect a adversarilor, c) conservare a stimei de sine. Keep calm and carry on. Sugar Daddy SmurfTertio: că există o noimă în afirmaţia că autorul proiectează în creaţia sa reprezentări şi valori de care nu este pe deplin conştient (dincolo de alte conţinuturi din inconştientul personal şi colectiv). Compun, scriu sau desenez cum mă îndeamnă „muza”, nu neapărat conform unor criterii estetice, ideologice sau comerciale. Posibil ca Peyo, educat într-o cultură şi o perioadă istorică lipsită de political correctness, să nu fi reflectat îndeajuns asupra bias-ului din reprezentările stereotipe ale statutelor şi rolurilor sociale distribuite personajelor sale. (De altfel, Peyo a lucrat mereu în criză de timp, făcând eforturi uriaşe de a respecta termenele de livrare; e greu de crezut că mai găsea şi timp de reflecţie etică!) În cele din urmă, că toată această dezbatere este, în esenţă, futilă. Poate ar fi mai bine să punem deoparte cosorul lui Moceanu şi să folosim în loc briciul lui Occam. De ce căutăm explicaţii complicate când totul ar putea fi aşa de simplu? Smurf Item PricesŞtrumfii sunt personaje din benzi desenate pentru copii. Sigur, putem reveni la analize de tip psihologic şi sociologic în care să demonstrăm cum copiii îşi însuşesc prin joc valori, reprezentări sociale şi comportamente tipice pentru societatea căreia îi aparţin, căci fără îndoială este vorba şi de aşa ceva. Totuşi, dincolo de asta, peripeţiile ştrumfilor sunt un produs de divertisment. Iarăşi ne putem apuca să discutăm despre tehnici de marketing şi strategii de advertising şi product positioning. L-am cita, de pildă, pe Hruby (pentru că e mai la îndemână, d-aia!) care vede în micuţii omuleţi albaştri nişte „socialişti clandestini, mini-candidaţi manciurieni” creaţi cu scopul de a propaga „o ideologie subversivă sub un strat de entertainment nevinovat” în rândul publicului neştiutor. „Poate că ştrumfii nu sunt comunişti – zice el – poate că sunt capitalişti vicleni” care încearcă să scoată profit şi din piatră seacă. Jucăriile, jocurile, poveştile, cântecele şi câte şi mai câte nu sunt făcute exclusiv pentru bucuria copiilor şi încântarea părinţilor lor. Poţi, de exemplu, să instalezi gratuit Smurf Village pe smartphone şi să plăteşti din greu pentru „accesorii” (e.g., roabă cu smurfberries – $59.99; căruţă plină cu aceleaşi fructe – $99.99). Ciudat cum au ajuns ştrumfii indiferenţi faţă de bani şi alte valori materiale să facă avere pe spinarea părinţilor creduli! O suedeză a fost taxată cu 7.800 de dolari numai pe durata unei singure călătorii cu maşina, căci odorul ei nu s-a zgârcit la „vreau şi aia, şi aia, şi aia…”. Chill out, man! Ar fi o catastrofă dacă am mai slăbi niţel nodul de la cravată şi am încerca să ne relaxăm şi, cine ştie, chiar să ne amuzăm, fără să aruncăm banii pe escrocherii digitale? Satul cu ştrumfi reprezintă, pentru copii, echivalentul fantezist al grădiniţei, aşa cum Hogwarts din „Harry Potter” întruchipează şcoala de vis a celor mai mari. Papa Ştrumf e „Doamna”, iar Gargamel – „Bau-baul”, „Ţiganul cu sacul” (mă rog, fiecare cum a auzit acasă). Poznele sunt lipsite de josnicie şi faptele bune îşi capătă mereu răsplata. Relaţiile rămân inocente. Personalităţile ştrumfilor sunt unidimensionale tocmai pentru a-i face uşor de identificat  (aceluiaşi scop servind vestimentaţia, uneltele, ocupaţiile şi tabieturile). Suferinţa este uşoară şi pasageră, moartea (chiar şi cea din cauze naturale) nu există. Certurile şi bătăile sunt copilăreşti, lipsite de consecinţe. Mâncarea şi distracţiile sunt întotdeauna binevenite. Nimeni nu ajunge şomer sau homeless. Totul e gratuit. Moş Crăciun aduce daruri.

Super deal! Smurfberry CrunchLive the ultimate Smurf experience: Smurfberry Crunch! (makes your turd blue!)

Bonus! Watch how the Smurf Village is bombed into oblivion by UNICEF (Belgium, 2005): http://youtu.be/Aa782wOrUVM

 

Referinţe bibliografice:  Buéno, A. (2011). Le petit livre bleu: Analyse critique et politique de la société des schtroumpfs. Paris: Hors Collection. Eco, U. (1979). Schtroumf und Drang. Accesat la adresa: http://www.alfabeta2.it/2011/10/03/schtroumpf-und-drang/ (28.03.2014). Eco, U. (1979). Schtroumf und Drang. In idem (1983), Sette anni di desiderio (pp. 265-271). Milano: Bompiani. Eco, U. (1997). Kant e l’ornitorinco. Milano: Bompiani. Eco, U. (1997/2010). Kant şi ornitorincul (trad. rom., ed. a doua rev.). Iaşi: Polirom. Hruby P. (2011). Sure, they look blue, but are the Smurfs closet Reds? Accesat la adresa: http://www.washingtontimes.com/news/2011/jul/27/sure-they-look-blue-but-are-the-smurfs-closet-reds/?page=all (28.03.2011). Niţă, V. I. D. (2009). În lumea ştrumfilor. Accesat la adresa: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/in-lumea-strumfilor-502574.html (28.03.2014). Pasamonik, D. (2011). Antoine Bueno: La village des Schtroumpfs est un archétype d’utopie totalitaire emprunt de nazisme et de stalinisme. Accesat la adresa: http://www.actuabd.com/Antoine-Bueno-Le-village-des (30.03.2014). Pollitt, K. (1991). Hers; The Smurfette Principle. Accesat la adresa: http://www.nytimes.com/1991/04/07/magazine/hers-the-smurfette-principle.html (29.03.2014). Richards, J. (2011). The problem with Smurfette. Accesat la adresa: http://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2011/07/the-problem-with-smurfette/242690/ (29.03.2014) Vignal, F. (2011). Les Schtroumpfs staliniens et nazis? L’auteur du Petit livre bleu s’explique. Accesat la adresa: http://www.publicsenat.fr/lcp/politique/schtroumpfs-staliniens-nazis-l-auteur-petit-livre-bleu-s-explique-120204 (28.03.2014).http://www.actuabd.com/Les-Schtroumpfs-utilises-par-l-Unicef-dans-une-campagne-choc http://forum.giga.de/tv-shows-serien/1015830-die-schl%FCmpfe-%3D-ku-klux-klan.html http://jurnalul.ro/special-jurnalul/in-lumea-strumfilor-502574.html http://members.liwest.at/ord/krautsalat/storch/schluempfe.html http://www.mysmurfsvillage.com/ http://peyo-and-co.blogspot.ro/2009/08/liste-des-schtroumpfs-de-a-z.html http://en.wiktionary.org/wiki/smurf http://en.wikipedia.org/wiki/The_Black_Smurfs http://fr.wikipedia.org/wiki/Peyo http://fr.wiktionary.org/wiki/schtroumpf http://fr.wikipedia.org/wiki/La_Fl%C3%A8che_noire_(Johan_et_Pirlouit) http://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Schtroumpfissime http://fr.wikipedia.org/wiki/Schtroumpf_vert_et_Vert_Schtroumpf_(album) http://www.ac-grenoble.fr/PhiloSophie/logphil/textes/textesm/peyo2m.htm http://www.cbbd.be/fr/les-grandes-expositions-temporaires/61-l-union-fait-la-schtroumpf http://www.digitaltrends.com/mobile/publisher-greed-little-girl-amasses-1400-iphone-bill-playing-smurfs-village/#!Kj5ri http://www.du9.org/chronique/les-schtroumpfs-noirs/ http://www.huffingtonpost.com/2010/12/20/smurfs-village-smurfberries_n_799283.html http://www.imdb.com/title/tt0472181/ http://www.lexpress.fr/actualites/1/culture/la-face-cachee-des-schtroumpfs-devoilee-dans-le-petit-livre-bleu_989833.html http://www.liberation.fr/culture/2014/01/31/les-schtroumpfs-noirs-restent-bleus_976945 http://www.nbcnews.com/id/40584671/ns/business-us_business/t/bushels-smurfberries-cost-parents-buckets-cash/ http://www.publicsenat.fr/lcp/politique/schtroumpfs-staliniens-nazis-l-auteur-petit-livre-bleu-s-explique-120204 http://www.toplessrobot.com/2011/07/8_facts_about_smurfs_that_are_shockingly_interesti.php http://www.unicef.org/media/media_28772.html http://www.washingtontimes.com/news/2011/jul/27/sure-they-look-blue-but-are-the-smurfs-closet-reds/?page=all

„The most important thing in the Olympic Games is not to win but to take part, just as the most important thing in life is not the triumph but the struggle. The essential thing is not to have conquered but to have fought well.” (Pierre de Coubertin)

Raportez cu mândrie, în această zi de bilanţ, că, din punct de vedere al traficului, blogul meu s-a clasat pe poziţia 20518232 din Dumnezeu ştie câte. Mulţumesc cititorilor mei (interesaţi sau întâmplători) pentru vizite. Vă mai aştept!

Conform: http://www.alexa.com/siteinfo/bbcristian.wordpress.com

 

Or How Wrestling is Killing Science Fiction

by Darren Sumner (from „Gateworld”)

AN OPEN LETTER TO SYFY CHANNEL (excerpt):

Thank you for the many years of outstanding entertainment you have given to me and my friends.  While I haven’t agreed with every creative or scheduling decision, every killed-off character or series cancellation, I do recognize that because of Syfy Channel I have laughed, cried, and cheered over the likes of FarscapeStargate, Sanctuary, Battlestar Galactica and so many others.

Since you ventured into original, scripted drama more than a decade ago, you’ve been one of the best places on television for the genre that I love so much.  And you’ve been one of the safest. The big networks put the pressure on shows and cancel them after a season or less, sometimes not even airing all the episodes they paid to have filmed. […] But you give new series time to find their audience. You’ve rescued shows from cancellation oblivion, you’ve aired those unaired episodes, and you’ve funded additional seasons when it looked like shows like Sliders and Stargate SG-1 were done.

Lately, however, your actions have started to concern me. Consider this an intervention on the part of those who love you.  While your ratings are high and things seem like they are going great, you are on a self-destructive path.  And it doesn’t just hurt you. It doesn’t just hurt those who fall in love with your outstanding scripted dramas.  It’s hurting the science fiction genre.

I understand that reality programming is here to stay. Because it’s less expensive to produce and typically gets as-good or better ratings than scripted fare, reality TV has become a building block for the television landscape in the twenty-first century.  Hopefully that will come with some balance – something scripted, something unscripted, and viewers will choose what they like.  […] But please, do not forsake scripted drama because it doesn’t have as high a cost-benefit ratio.

I think you know this, and it’s not why I am writing today. I’m writing to talk about professional wrestling. Your mother and I are very concerned about the kids you have been hanging out with. I recognize that WWE Smackdown is the cool kid: he gets double the ratings of nearly any other show on the network, which is a huge boon to your ratings averages and, ultimately, to your profitability. Money earned from wrestling can then be invested in making shows that don’t rate as highly. Like the Republicans say, the ratings “wealthy” can create jobs for the “middle class” of TV shows. It’s not a terrible idea, even if I don’t think that wrestling fits with your network brand.

By changing your name from “SCI FI” to “Syfy” it became clear that you don’t want to program for the niche of science fiction fans any more – you want broader appeal. You want to be popular. If NCIS repeats became available and you could afford them, you’d snap them up and tell viewers to “imagine greater.”

Those of us who are first fans of the science fiction genre can see the writing on the wall. When it comes to mass appeal, sci-fi is always at a disadvantage. Good science fiction television needs to be nurtured, given space and time to grow. But it will never be hugely popular. And you don’t seem to be as interested in nurturing these days.

Now don’t get me wrong – I’m not writing you off. A two-year commitment to an expensive show like SGU was terrific, and Caprica‘s ratings were pretty bad. I’m not even saying that expanding to new nights of the week has been a bad idea. I recognize the business strategy at work in your scheduling choices, and I see where it has paid off. But the last seven months have told a powerful story to the programming department, and today you have to own up to your mistakes.  Let’s review the course of events that brought us here:

You acquired WWE Smackdown, and decided to keep it on Friday nights where its own fan base expects it. Since it is a 2-hour block, the fall of 2010 seemed like the best time to branch into another night using those shows that were previously on Fridays. So you planned to move Stargate Universe and Sanctuary to Tuesdays, where your other dramas have had great success during the (less competitive) summer months. […] Caprica still needed an immediate renewal decision, however, so at the eleventh hour you put it in Sanctuary‘s place and kept Sanctuary on Fridays, after wrestling, in the one primetime hour still available there. Tuesday nights during the fall season are incredibly tough. Caprica sank below 1 million viewers and didn’t survive a month. Stargate, meanwhile, flirted with disaster in its own ratings, hovering just inches above the 1 million viewer threshold. Stargate finished out its fall run, but compared to its (falling) numbers on Friday last spring, things weren’t looking so good. You cancelled it in December. In January you were ready to premiere a new scripted series, a remake of BBC’s Being Human. The show started strong and did very respectable numbers on Monday nights. You renewed it and called it a win. When Stargate returned for its final episodes, you moved it to Monday, too.  But it was a dead man walking, so no one expected a ratings resurrection. Sanctuary, meanwhile, was still on Friday nights – and now it had WWE as a monster lead-in. You know lead-ins matter. You know that Fridays at 10 p.m. is now the plum time slot on your network. You wish that the show you put there would retain a bit more of WWE‘s 2.5 to 3 million viewers, but Sanctuary was clearly doing well enough for a fourth season renewal. When April arrived, things got truly telling.  Sanctuary started its spring season with surprisingly low numbers, considering it is a mid-season premiere and it has a 2.8 million viewer lead-in. Meanwhile, your new Monday reality series Urban Legends premiered after Stargate on Monday, and couldn’t keep even half of SGU‘s already dismal viewership. Sanctuary and Stargate have always had a similar audience, and Urban Legends could really benefit from that post-WWE time slot – so you did the logical thing and quickly switch them. Now on Mondays at 10 p.m., Sanctuary is pulling in lower ratings than the already cancelled Stargate Universe.

What lessons is a programming executive to learn from this? Putting original (and expensive), scripted dramas on Tuesday nights during the fall season was a disaster. Sanctuary is a good show, and it didn’t lose 40 percent of its audience because people decided to tune out. It lost that audience because people expected to watch it on Friday night, where it’s always been and where science fiction has thrived on many networks. And because it had a monster lead-in there. Now I understand that there are only three primetime hours per night, and you have a lot of good shows. It helps the network tremendously to air original series on other nights of the week. One million for a new original is better than 300,000 viewers from a repeat of Hercules. But you must realize that the ratings for those shows will be proportionately lower than they were on Friday nights – about 40 percent, apparently. Competing with the big networks on their big nights is still tough.

In short, cancelling SGU and Caprica because they couldn’t perform on Tuesdays was a mistake. You should own up to it. You should admit that those shows would have performed much better (about 40 percent, apparently) on Fridays, and it’s your fault that they didn’t have the chance. They may well have earned enough viewers to warrant renewal. But you decided not to nurture them, to give them the space and time they needed to solidify themselves creatively and in their audience. You know that Stargate Universe is better now than it has ever been, and is even starting to win over some of the naysayers. But you cut it off at the knees, mid-story, without so much as a shortened season or mini-series to tie up this epic story in which you convinced us to involve ourselves.

Why? What was that one critical factor that brought an end to a 14-year franchise that made you a Top 10 cable network, that could have been your everlasting Law & Order or CSI?

Because wrestling has to air on Friday nights.

WWE Smackdown is your highest-rated show, far and away. The fact that it is so highly rated – that no other show you make, scripted or unscripted, comes anywhere close – should tell you something. I’d like to tell you it’s because it doesn’t belong on your network, but I’m resigned to the fact that it is a breadwinner. But it is destroying good science fiction. If you move it off of Friday nights, most of its loyal and ridiculously large audience will follow. WWE does monster numbers for USA Network on Mondays. Wrestling fans will watch Smackdown instead of NCIS on Tuesdays, because they are already in the habit of not making good life choices. Then your ratings still have the wrestling boost, but you’re back to having three hours of primetime real estate to nurture scripted drama.

Think of it this way: If your best friend moves out to the sticks, he’ll have a hard time convincing you to come and visit as often. But if you build a 50,000-seat sports arena in the sticks, fans will carpool and rent buses to get out there.

If you had renewed Stargate and demonstrated that your expectations for Tuesdays in the fall are proportionately lower (about 40 percent lower, apparently), we wouldn’t be having this conversation. For the show’s creative growth, ultimately I don’t care how many people are watching it. But to cancel one series and renew another, when the only ratings difference between the two was the night of the week you aired them, was incredibly short-sighted.

You’ve done great with Friday nights in the past, and you are doing great with Tuesdays in the summertime. I think switching your summer dramas to Mondays will be an even greater success. I’m even happy with your foray into Mondays this winter and spring, even though it has been tougher-going. (I wonder if you had tried Mondays instead of Tuesdays back in October, if SGU might still be with us.) But wrestling doesn’t belong on Fridays. Your own ratings data shows that the scripted dramas you put there will thrive for years, and those that don’t get the coveted Friday hour – well, they get killed.  Not because of the show. Because none but the most loyalist follower want to watch an intense, thought-provoking science fiction drama at 10 o’clock on a Tuesday.

Syfy, move WWE Smackdown off of Friday nights! It does great there, and it will do great elsewhere. It will make your Tuesdays or your Thursdays amazing. But, more importantly, it will free up the Friday schedule to allow you to support scripted drama again. Then all of your shows will thrive, and your ratings averages and your bottom line will shine even brighter. As the schedule stands, wrestling isn’t complimenting your scripted science fiction – it is destroying it.

These shows deserve it, and your viewers who watch you because they love science fiction deserve it. Without it, you aren’t going to be a haven for science fiction any more. You’ll just be like everyone else.

Retrieved from

http://www.gateworld.net/news/2011/05/how-wrestling-is-killing-science-fiction/

Some comments from fans:

It’s obvious. They changed their name to get OUT of sci-fi. They want be just another network and air whatever makes them money. We were asked to ‘Imagine Greater’… apparently Wrestling is greater.The first thing I noticed Sci-fi did that would lead to the stupidity of canceling the greatest sci-fi show on tv, is using „y” to spell Sci-fi.

F*** Syfy! SGU started to become interesting without all the f*** love stories and now they cancelled it. I wanted to know more about the aliens who build the planet… SGU started with some super boring episodes and when it becomes cool it’s cancelled!

By the way until further notice, I REFUSE to believe Stargate is being canceled, they said there would be no more after SGA, we got SGU, now goddam it even THOUGH Sci Fi renamed Syfy, so they could air wrestling to increase viewers.

Are gonna cancel SGU DOES NOT MEAN THERE CANCELING IT ALL TOGETHER, for all we know Showtime might be picking up SGU again, they picked up SG1, maybe this is how it was meant, syfy ends the good show, Showtime picks up and carries it into the glorious future!

I hope the writers are reading this comment. You have done a great disservice to the SGU franchise. Whoever picked you guys to write for this series is an idiot. Perhaps you have written good touchy-feely, romantic dramas in the past so someone thought you could write. You need to stay away from Sci-Fi. You Fail. SGU fans want to see people working together to survive aliens and bad guys. We do NOT want to spend our time finding out whether or not someones mom is surviving her aids, or how tough it is on someones lesbian lover that she’s gone and can only come back in someone else’s body, or if the colonels wife is cheating on him while he cheated on her and got the medic pregnant!! How stupid are you? I couldn’t identify with ANY of your characters, and I couldn’t stand spending time that they could be shooting aliens watching them ponder their little eccentric relations with each other! PLEASE, Execs at Sci-Fi, pull your heads out, fire those idiots, get some writers that know how to write action, and put the series back on the air and make some money. And for crying out loud, fire whoever hired those poor excuses for writers in the first place. It’s not like it’s a difficult proposition to write the series successfully. Put in more aliens, put in more fighting the aliens, put the redhead in some skintight outfits, and have people start fighting the ANTAGONIST instead of each other!! Oh, and what in the world is wrong with you putting wrestling on sci-fi?

Serves folks like you right because you wanted your typical sci fi geekfest and couldn’t handle the exploration of the human condition and relationships. That stuff was „boring” to you. TPTB were trying to bring an adult approach to this franchise and was building up the characters during the way. The only reason why these most recent eps are so effective is because we were allowed to see these characters grow and trust one another.

It’s a shame that a quality show was so disparaged by the fans of the former style of SG shows. What is it about scifi fandom and it’s cannibalistic tendencies? For those who think that cancellation of SGU will mean a greater likleihood of returning to the previous slightly cornier style of the franchise – you will see your hopes quickly dashed. The bean counters in charge will not be making the same distinction. The failure of SGU will be see as a failure of STARGATE – a stargate that had a pretty well known name attached to the production no less. I hope all of you whiners are happy now.

I will imagine greater… I’ll imagine a Syfy channel that doesn’t cancel all the good programs and replace it with original series like wrestling. Maybe that will keep me entertained for a while then again maybe not… Thanks Syfy.

We need something for our Stargate thirst….”Dial the damn gate Daniel!”

I can’t resist. EXXTERMMINATTEE!!! F*** U SYFY GO TO HELL!!!

SO SAY WE ALL!

Automatic coffee-makers may be quick and convenient, but nothing beats the French press for flavor intensity, as well as style. By allowing the coffee grounds to mingle with the water, it creates a stronger, thicker and more piquant cup of coffee, retaining essential oils and sediments that would otherwise get caught up in drip coffeemaker’s filters. If you’ve got one languishing in your cupboard, dig it out, clean it and follow these twelve easy steps. Why not? Once you try it, you may never go back!

Ingredients

Highest preference first:

Coffee roasted locally packed as beans in bag

Coffee as beans for home coarse-grinding

Coffee store-ground coarse

Water for boiling or ready high-heated from a tap

Steps

Choose coarsely-ground coffee beans. Coffee that’s too finely ground won’t be caught by the filter efficiently, and you’ll end up with sediment in your cup. Also, with fine-grind coffee, it may be difficult to depress the plunger.

Remove the top and filter from the coffeemaker.

Place coffee grounds in the coffeemaker. Start with 25 grams (5 tablespoons) of coffee to 1.4 L (48 oz. or 6 cups) of water and adjust to taste.

Pre-measure your water to the capacity of the French press and bring it to a boil, then let it cool for thirty seconds or so. Boiling the water may not be necessary if you have a high-heat water tap on-hand (as some Bistros and homes have these installed). The temperature of the water should be 90.5-96.1 degrees C (195-205 degrees F), or you can experiment to taste. The way the temperature affects the flavor may depend on how the coffee was roasted.

Pour the water. You can either pour just enough water into the French press to cover the grounds and stir gently (allowing the coffee to „bloom” or create a foam, especially if the coffee is freshly ground) before adding the rest of the water, or pour all the water in at once.

Stir with a plastic or wood spoon to avoid damaging the glass of your French press (if you do use a metal spoon, be cautious).

Put the top back onto the coffeemaker, with the filter raised all the way up.

Let the coffee brew for a maximum of four minutes. Generally speaking, the coarser your grounds are, the longer your brew time should be,but four minutes is about the longest you should ever need. Different coffees will need a different balance between coarseness of grind and brew time. If your coffee brews too long, it will over-extract some of the bitter elements, so experiment by either shortening the brew time or using a coarser grind.

Stir again just before compressing the plunger; this increases the body and flavor.

Press the filter down gently, making sure the filter „spout” is facing forward. Be careful! You can also use a flattened „basket” style unbleached paper coffee filter as an additional filter, but this makes the plunger a little harder to depress. It will also significantly alter the taste because the press is designed to leave more traces of sediment in the coffee for more flavor. It does, however, keep some more of the grounds and sediment out of your coffee.

Wait 30 seconds for the grounds and thick sediment to settle to the bottom of the french press. Then, pour the coffee slowly into your cup to minimize the inclusion of fine sediment. Don’t let the coffee sit in the French press after the brewing time has completed, or else it can become bitter from remaining in contact with grounds for longer than needed. If you don’t wish to serve it all at once, pour it into a thermos.

Let your mug sit for at least a minute to allow any additional settling of sediment.

P.S. Non-intended advertising on several items.

P.P.S. I appreciate them, though…

Retrieved from:

http://www.lacafetiere.com/blog/

http://www.wikihow.com/Use-a-French-Press-or-Cafetiere

Addendum:

Coffee wakes you up in the morning and keeps you alert throughout the day, but how does its magic ingredient actually work?

The first thing to know is that part of your natural tiredness comes from a molecule called adenosine, which is produced by your body while it chugs along through the day. While you sleep, the concentration of adenosine declines, gradually promoting wakefulness. Meanwhile, the more adenosine that builds up, the sleepier you feel. Your morning coffee is able to hijack that process because caffeine looks a lot like adenosine to your brain cells. Because of its similar shape, caffeine can bind to the adenosine receptors in your brain. Once the caffeine is locked into adenosine’s rightful spot though, there is no way for the adenosine to stick around — which prevents it from building up and making you sleepy.

Without the molecule that usually induces exhaustion, you feel wide awake — at least for a while. But all good things must come to an end, and your brain quickly wises up to your tricks. When the adenosine is continually blocked from binding to its receptors, your body eventually creates more receptors — which means you need even more caffeine to plug them up. This can make kicking your coffee habit increasingly difficult, and make you need more and more caffeine to stay alert. When you try to quit drinking coffee or miss your daily intake, you might experience some withdrawal symptoms and feel more tired than you would have before you ever drank coffee.

But caffeine does more than just block adenosine. It can also pump up your levels of adrenaline and boost your mood — the exact same thing cocaine does, just to a lesser degree.

Retrieved from:

http://finance.yahoo.com/news/coffee-actually-does-brain-150200201.html

There’s a sucker born every minute” – P.T. Barnum ( 1810 – 1891)
It is morally wrong to allow suckers to keep their money” – William „Canada Bill” Jones (? – 1880)

Unul vindea pe e-bay băşină la borcan. Altul a început cu o agrafă de birou şi acum vinde casa pe care a cumpărat-o cu banii de pe agrafă.
(vezi povestea la http://oneredpaperclip.blogspot.com)
Şi atunci – să aibă milă de fraieri?
Ţepuirea lor pare mai degrabă un act de educaţie civică…

Tu crezi că fac banii cu ciocanu’??” – precupeaţă din Piaţa Matache

US Mint Coining PressRomânul, după cum ştim, s-a născut poet. A fi poet, totuşi, pe înţelesul vulgului, nu are de a face cu muzica cuvintelor şi transcendenţa artistică, ci cu plăcerea grobiană a trăitului de azi pe mâine, „fără griji şi fără bani” (vorba cântecului). De aceea, când se pune problema trebii serioase, aia cu scremut, transpiraţie şi bătături în palmă, întrebarea prozaică se slobozeşte ca din nimic: „E bani?”.
Americanul, pe de altă parte, n-are pasiunea poeziei. A face bani e singura poezie care îl încântă, zi sau noapte. Este atât de bun la meşteşugul lui încât ştie chiar să facă bani din bani. De pildă, monetăria statului (U.S. mint) oferă periodic tot felul de emisiuni monetare de colecţie (collectibles), cum ar fi „American Buffalo 24K Gold Coins” sau „American Eagle Coins”, ori celebrele $2 uncut currency sheets, suvenir obligatoriu la tururile organizate printre tiparniţele de bancnote şi presele pentru monede. Pasiunea numismatică devine uşor accesibilă oricărui buzunar, iar din puţin câte puţin se adună grosul!
Mie mi-au plăcut monedele de 25¢ (quarters) şi o să vă arăt de ce. Din păcate, n-am reuşit să le adun pe toate, fiindcă emisiunea monetară se va încheia abia pe 30 noiembrie a.c. Evident, aş putea, ca tot americanul, să mi le procur la pachet (ba chiar şi înrămate) de pe site-ul monetăriei, dar parcă nu mai e acelaşi lucru…

http://en.wikipedia.org/wiki/50_State_Quarters_designs

US Washington Qrt 1932-1938

Referinţe:
http://en.wikipedia.org/wiki/Quarter_(United_States_coin)$2 uncut currency sheet
http://en.wikipedia.org/wiki/50_State_Quarters_designs
http://www.usmint.gov/index.cfm?flash=no
http://oneredpaperclip.blogspot.com
http://www.murphys-laws.com/

$2 bill (face)

$2 bill (back)