Zi rece, de mai, cu ploaie măruntă, intermitentă. „Deţinuţii” (adică turiştii) sosesc nu cu trenul, ci cu autoturisme, microbuze şi autocare. Forfotă, grupuri, ghizi, bilete, turnicheţi. Aleea în formă de „L” către intrarea în lagăr. Căşti în urechi. Grupuri de vizitatori mânate de la o clădire la alta. Planşe, fotografii, diverse articole de uz personal, piese de mobilier etc. Ici-colo câte un punct de interes („Zidul morţii”, „Camera de sufocare”, crematoriul, grinda de spânzurare). Senzaţie de internat comunist, închis pe timpul vacanţei de vară. Şi multă, foarte multă linişte.

Suveniruri, la ieşire. Naveta la Birkenau („peste drum”, cum ar veni). Intrarea, dominată de turnul de supraveghere, atât de familiară. Câmpurile, altădată presărate de barăci, mai păstrează doar hornurile sobelor. Câteva barăci, ici şi colo, restaurate (în lagărul femeilor, în stânga liniei ferate) sau reconstituite (cele de lemn, din lagărul bărbaţilor). Monument comemorativ pe locul crematoriilor distruse. Ruine ale crematoriilor încă rămase. Groapa plină cu apă în care se arunca cenuşa celor incineraţi. Ciori, stoluri întregi. Miros de iarbă proaspăt cosită. O fiţoasă într-o rochiţă străvezie, pe tocuri, pozează pe paturile din barăci pentru un metrosexual asiatic. Copilandri voioşi se agită, se strigă, îşi fac fotografii unii altora. Senzaţie de petrecere câmpenească.

Niciodată n-am trăit o asemenea experienţă contradictorie. Tot ceea ce cunoşteam despre lagărele de exterminare, toate fotografiile şi documentarele pe care le-am văzut, toate relicvele expuse publicului (părul victimelor, hăinuţele copiilor, protezele, diverse obiecte de uz personal), în fine, tot setul mintal pe care mi l-am creat după atâţia ani de expunere la informaţii despre holocaust nu se potrivea deloc cu senzaţia produsă de acest loc atât de aparte. Intelectul şi afectul reacţionau antitetic – primul cerând sentimente de pioşenie, revoltă, suferinţă, repulsie, celălalt născând emoţii asociate curiozităţii, febrilităţii şi lipsei de empatie a vilegiaturistului atent să nu scape nimic, obsedat să bifeze tot ce „se merită” din ghidul său turistic. Mintea îţi repetă că ceea ce faci este incredibil, că locul unde tu ai ajuns confortabil a fost sfârşitul calvarului pentru milioane de oameni, că treptele pe care le urci sau pietrele pe care calci au fost frământate de atâţia paşi în drum spre pieire… Şi totuşi impresia de care nu poţi scăpa e aceea de butaforie, de platou de filmare. După câte filme „cu nemţi” ai văzut, e imposibil să nu te-aştepţi să auzi, din clipă în clipă, „linişte, motor!” şi să priveşti cum figuranţii dau buzna în jurul tău, într-un grotesc reenactment à l’américaine. Să ne mai mirăm atunci că istoria se repetă?

Înţelegi, astfel, dezamăgirea celui care a ratat urmele de unghii de pe pereţii crematoriilor, zgrepţănate de cei care îşi dădeau, urlând, ultima suflare…

 

P.S. Unele fotografii nu-mi aparţin (fiind descărcate de pe internet).

Această prezentare necesită JavaScript.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri