Alexis Charles Henri Maurice Clérel de Tocqueville (1805-1859).

Primul volum a fost publicat în 1835; cel de al doilea volum,  în 1840. Volumele se bazează pe observaţiile şi informaţiile obţinute în urma călătoriei întreprinse în aprilie 1831 de Alexis de Tocqueville şi Gustave de Beaumont în Statele Unite în vederea documentării asupra sistemului penitenciar american.

            Alexis de Tocqueville (1981). De la démocratie en Amérique. Paris: Garnier-Flammarion.

Note de lectură:

 „Voinţa naţională este una din locuţiunile de care intriganţii din toate timpurile şi despoţii din toate epocile au abuzat cel mai mult. După unii, expresia ei ar consta în sufragiile cumpărate de câţiva agenţi ai puterii; după alţii, în voturile unei minorităţi interesate sau temătoare; unii au descoperit-o gata formulată în tăcerea popoarelor şi au crezut că din simplul fapt al supunerii decurgea pentru ei dreptul de a comanda.”

„În Europa există naţiuni unde locuitorul se consideră un fel de colonist căruia îi este indiferentă soarta locului unde trăieşte. Schimbările cele mai importante din ţară se produc fără concursul lui, nici măcar nu ştie precis ce s-a petrecut, doar bănuieşte; a auzit întâmplător relatarea evenimentului. Mai mult decît atât, starea satului său, ordinea şi liniştea străzii sale, soarta bisericii sale şi a casei parohiale nu-l interesează; consideră că nimic din toate acestea nu-l privesc în niciun fel şi că ele aparţin unui străin puternic căruia i se spune guvern. [Pare că în fiecare clipă îl auzi spunând: şi mie ce-mi pasă, e treaba autorităţii să facă faţă şi nu a mea.] Personal, se foloseşte de avutul său ca şi cum nu i-ar aparţine, fără simţ de proprietate şi fără intenţii de a-i aduce îmbunătăţiri. Acest dezinteres faţă de propria-i persoană merge atât de departe, încât, dacă siguranţa lui sau a copiilor lui este în cele din urmă pusă în primejdie, în loc să întreprindă ceva pentru a o salva, încrucişează braţele şi aşteaptă ca naţiunea toată să-i vină în ajutor. De altfel, în pofida faptului că şi-a sacrificat definitiv liberul arbitru, acest om nu este mai dispus decât un altul să se arate ascultător. Este adevărat că se supune bunului plac al unui funcţionar, dar se complace în a sfida legea, cum face un duşman învins de îndată ce oastea s-a retras. În consecinţă‚ îl vedem tot mereu oscilând între servilism şi neruşinare. Odată ajunse în acest stadiu, naţiunile trebuie să-şi modifice legile şi moravurile, sau să piară; pentru că la ele izvorul virtuţilor publice pare a fi secat: în sânul lor mai există supuşi, dar nu mai există cetăţeni. Spun că astfel de naţiuni sunt coapte pentru a fi cucerite. Dacă totuşi nu dispar de pe scena lumii, aceasta se datorează faptului ca sunt înconjurate de naţiuni asemănătoare sau inferioare lor, că mai dăinuie încă în sânul lor un fel de instinct al patriei greu de definit, nu ştiu ce orgoliu necugetat al numelui pe care îl poartă, ce amintire vagă a gloriei lor trecute, fără nici o legătură precisă cu ceva, suficientă pentru a le imprima la nevoie un impuls de conservare.”

 „Cum să determini o mulţime care nu a învăţat să folosească libertatea în lucrurile neînsemnate să suporte libertatea în lucrurile importante? Cum să te împotriveşti tiraniei într-o ţară unde fiecare individ este slab şi unde nu există un interes comun care să-i unească pe toţi indivizii? Cei care se tem de excesul de libertate, ca şi cei pe care îi îngrijorează puterea absolută, trebuie deci să dorească în egală măsură dezvoltarea treptată a libertăţilor locale. Sunt, de altfel, convins că naţiunile cele mai expuse riscului de a cădea sub jugul centralizării administrative sunt cele a căror stare socială este democratică.”

 „În general, doar concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar clară şi precisă, va avea întotdeauna mai multă putere în lume decât una adevărată, dar complexă. Din această cauză, partidele, comportându-se ca nişte popoare mici în sânul unui popor mare, se grăbesc întotdeauna să adopte ca simbol un nume sau un principiu care, deseori, nu reprezintă decât foarte incomplet scopul propus şi mijloacele folosite, dar fără de care n-ar putea nici să subziste, nici să acţioneze. Guvernele care nu se sprijină decât pe o singură idee sau pe un singur sentiment uşor de definit nu sunt poate cele mai bune, dar sunt în orice caz cele mai puternice şi cele mai trainice.”

 „Mărturisesc că nu port libertăţii presei acea iubire completă şi spontană acordată lucrurilor integral bune, prin însăşi natura lor. O apreciez luând în considerare mai curând relele pe care le împiedică, decât binele pe care îl produce.”

 „[…] singurul mod de a neutraliza efectul ziarelor este să le sporeşti numărul.”

 „Ce studiu lung, câte noţiuni diverse sunt necesare pentru a avea o idee exactă despre caracterul unui singur om! Cele mai mari genii dau greş şi gloata va reuşi! Poporul nu găseşte niciodată timpul şi mijloacele pentru a se dedica acestor treburi. El judecă întotdeauna în grabă şi se ataşează de obiectele cele mai frapante. Aşa se explică faptul că escroci de toate felurile ştiu atât de bine secretul de a fî pe placul tuturor, în timp ce, cel mai des, adevăraţii prieteni eşuează. De fapt, democraţiei nu-i lipseşte întotdeauna capacitatea de a alege oameni merituoşi, ci dorinţa şi pofta.”

 „[…] poporul nu urăşte clasele superioare ale societăţii; dar are puţină bunăvoinţă pentru ele şi are grijă să le ţină în afara puterii; nu se teme de marile talente, dar nu prea le apreciază. În general, se observă că tot ceea ce se ridică fără sprijinul său îi obţine cu greu favorurile. În timp ce instinctele naturale ale democraţiei fac ca poporul să-i înlăture pe oamenii deosebiţi de la putere, un instinct nu mai puţin puternic îi îndeamnă pe aceştia din urmă să se îndepărteze de cariera politică, unde le este mai greu să rămână total ei înşişi şi să păşească înainte fără să se înjosească.”

 „Mi s-a dovedit că cei care considerau votul universal o garanţie a alegerii bune îşi făceau iluzii totale. Votul universal are alte avantaje, dar nu pe acesta.”

 „De altfel, ceea ce este de temut nu este atât priveliştea imoralităţii celor mari, ci a imoralităţii care duce la mărire. În democraţie simplii cetăţeni văd un om ieşit din rândurile lor, care în câţiva ani dobândeşte bogăţia şi puterea; acest spectacol le aţâţă uimirea şi invidia; ei vor să ştie cum cel care ieri era egalul lor este astăzi împodobit cu dreptul de a-i conduce. Este incomod să-i atribuie ascensiunea talentelor sau virtuţilor sale, căci înseamnă a accepta că ei înşişi sunt mai puţin virtuoşi şi abili decât el. Deci se consideră că principalul resort sunt câteva din viciile lui şi adeseori aşa şi e. Se produce astfel un soi de amestec odios între ideea de josnicie şi cea de putere, între cea de decădere şi cea de succes, între ideea de utilitate şi cea de dezonoare.”

 „Nimic nu e mai de neînfrânt decât o putere tiranică exercitată în numele poporului, deoarece, dotată cu autoritatea morală care aparţine majorităţii, acţionează în acelaşi timp cu hotărîrea, promptitudinea şi tenacitatea unui singur om.”

 „Nimic nu e mai jenant în viaţa obişnuită decât patriotismul irascibil al americanilor. Străinul acceptă să laude multe lucruri din ţara lor; dar ar dori să i se permită să dezaprobe câte ceva, şi asta i se refuză categoric.”

 „N-o vom spune niciodată îndeajuns: nu există nimic mai bogat în minuni decât arta de a fi liber; dar nimic nu e mai dificil decât învăţarea libertăţii.”

 „Consider nelegiuită şi detestabilă maxima care susţine că în materie de guvernare majoritatea unui popor are toate drepturile, şi totuşi plasez în voinţa majorităţii originea tuturor puterilor.”

 „Nu cunosc vreo ţară unde să domnească, în general, mai puţină independenţă a spiritului şi o mai veritabilă libertate a discuţiilor decât în America.”

 „Legile sunt întotdeauna şovăitoare dacă nu se sprijină pe moravuri; moravurile reprezintă singura forţă rezistentă şi durabilă a unui popor.”

 „Nu-l puneţi pe american să vorbească despre Europa; va dovedi, în general, o mare suficienţă şi o trufie destul de stupidă. Se va mulţumi cu acele idei generale şi imprecise care, în toate ţările, îi servesc atât de bine pe ignoranţi. Dar întrebaţi-l despre ţara lui şi veţi vedea cum se risipeşte dintr-o dată norul care îi învăluia inteligenţa: limbajul va deveni limpede, clar şi precis, ca şi gândirea sa. Vă va spune care sunt drepturile lui şi care sunt mijloacele folosite pentru a şi le exersa; va şti care sunt uzanţele conform cărora se conduce lumea politică. Vă veţi da seama că îi sunt cunoscute regulile administraţiei şi că mecanismul legilor îi este familiar. Locuitorul Statelor Unite nu şi-a extras cunoştinţele practice şi noţiunile pozitive din cărţi, educaţia sa literară a putut să-i pregătească receptivitatea faţă de ele, dar nu i le-a furnizat.”

 „Din clipa în care se acceptă că albii şi negrii emancipaţi locuiesc  pe acelaşi sol, dar sunt ca nişte popoare străine, se va înţelege cu uşurinţă că nu există decât două şanse pentru viitor: ori negrii şi albii se contopesc în întregime, ori se separă. […] Nu cred că există un loc unde ar fi posibil ca rasa neagră şi rasa albă să trăiască pe picior de egalitate.”

 „Locuitorii Statelor Unite vorbesc mult despre dragostea lor de patrie; mărturisesc ca nu am prea multă încredere în acest patriotism prudent, întemeiat pe interes şi pe care tot interesul, schimbându-şi obiectul, îl poate distruge.”

 „Pe pământ sunt acum două mari popoare care, pornite din două puncte diferite, par că avansează spre acelaşi scop: ruşii şi anglo-americanii. Ambele au crescut în obscuritate; şi în timp ce lumea se uita în altă parte, ele au ajuns în primul rang al naţiunilor şi oamenii au descoperit, aproape în acelaşi timp, şi naşterea şi măreţia lor. Toate celelalte popoare par că au atins limitele trasate de natură şi că de acum înainte nu trebuie decât să le păstreze; dar aceste două popoare sunt în creştere; toţi ceilalţi, fie că s-au oprit, fie că avansează foarte greu. Doar cele două evoluează într-un ritm susţinut şi rapid, pe un drum căruia nimeni nu-i vede capătul. Americanul combate obstacolele pe care i le pune în faţă natura; rusul se luptă cu oamenii. Unul luptă cu pustietatea şi barbaria, celălalt cu civilizaţia înarmată cu toate armele ei; astfel, victoriile americanului sunt obţinute cu brăzdarul plugarului, cele ale rusului – cu sabia soldatului. Pentru a-şi atinge scopul, primul se sprijină pe interesul personal pe care îl lasă să acţioneze fără să-l dirijeze, pe forţa şi raţiunea indivizilor. Cel de-al doilea concentrează într-un singur om întreaga putere a societăţii. Primul are ca principal mijloc de acţiune libertatea, cel de-al doilea – servitutea. Punctele lor de plecare sunt diferite, căile diverse; totuşi, fiecare dintre ei pare a fi chemat, datorită unui plan secret al Providenţei, să ţină într-o zi, în mâinile sale, destinele unei jumătăţi din lume.”

 „Nu cred că există în lumea civilizată o ţară unde oamenii să se ocupe mai puţin de filozofie decât Statele Unite.”

 „În ceea ce mă priveşte, când simt mâna puterii cum îmi apasă fruntea, nu mă interesează cine mă oprimă şi nici nu sunt dispus să-mi pun jugul de gât numai pentru că îmi este oferit de un milion de mâini.”

 „Gustul pentru bunăstare este o caracteristică proeminentă şi indelebilă a vremurilor democratice.”

 „Este evident că, în societăţile democratice, interesul indivizilor, cât şi siguranţa statului cer ca educaţia celor mai mulţi să fie ştiinţifică, comercială şi industrială în loc de a fi literară.”

 „Popoarelor democratice le plac foarte mult termenii generici şi cuvintele abstracte deoarece astfel de expresii lărgesc gândirea şi ajută munca inteligenţei, închizând o grămadă de subiecte într-un spaţiu mic. Un scriitor democratic va spune, foarte simplu şi într-un mod abstract, capacităţi în loc de oameni capabili, fără să mai intre în detaliile lucrurilor la care este utilizată această capacitate. El va prefera actualităţi pentru a exprima cu un singur cuvânt lucrurile care se petrec în acel moment sub ochii lui şi va înţelege prin cuvântul eventualităţi tot ceea ce se poate petrece în univers din momentul în care vorbeşte el. Scriitorii democratici alcătuiesc mereu astfel de cuvinte abstracte sau iau cuvintele abstracte din limbă într-un sens din ce în ce mai abstract. Ba mai mult, pentru a face ca vorbirea să fie şi mai rapidă, ei personifică obiectul acestor cuvinte abstracte şi-l fac să reacţioneze ca un individ real. Ei vor spune deci că forţa lucrurilor face ca aceste capacităţi să guverneze.”

 „Pentru mine, poezia este căutarea şi reprezentarea idealului.”

 „Istoricii din Antichitate îi învăţau pe oameni cum să comande, cei din zilele noastre nu îi învaţă decât cum să asculte.”

 „Marele avantaj al americanilor este de a fi ajuns la democraţie fără a fi avut de suferit revoluţii democratice şi de a fi născuţi egali în loc să devină egali.”

 „Principalul obiectiv al unui guvern bun a fost întotdeauna acela de a-i face din ce în ce mai mult pe cetăţeni să nu mai aibă nevoie de ajutorul lui. Acest lucru este mult mai folositor decât ajutorul însuşi. Dacă oamenii nu învaţă cu supunere decât arta de a se supune şi nu arta de a fi liberi, nu văd ce avantaje ar avea faţă de animale, afară doar de acela că păstorul ar fi ales dintre ei.”

 „Când gustul pentru plăcerile materiale se dezvoltă la unul dintre aceste popoare mai repede decât cunoştinţele şi deprinderea libertăţii, apare un moment când oamenii se dezlănţuie şi par ieşiţi din minţi la vederea acestor bunuri noi, pe care sunt gata să le apuce. Preocupaţi numai de grija de a face avere, ei nu mai disting legătura strânsă care uneşte averea particulară a fiecăruia dintre ei cu prosperitatea tuturor. Nu e nevoie să smulgi unor asemenea cetăţeni drepturile pe care le au; le lasă ei înşişi, fără grijă, să le scape din mâini. Exercitarea îndatoririlor politice li se pare o îndeletnicire supărătoare care i-ar distrage de la activitatea lor. E vorba de a-şi alege reprezentanţi, de a da o mână de ajutor autorităţilor, de a discuta în comun despre lucrul public: nu au timp; nu pot risipi acest timp preţios pentru lucruri inutile. Toate astea sunt jocuri de trândavi care nu se potrivesc cu nişte oameni gravi, preocupaţi de interesele serioase ale vieţii. Aceşti oameni cred că urmează doctrina interesului, dar ei nu au despre ea decât o idee rudimentară şi, pentru a veghea mai bine asupra a ceea ce ei numesc treburile lor, nesocotesc principalul lucru, care este acela de a rămâne propriii lor stăpâni. Cetăţenii care lucrează nu vor să se gândească la lucrul public, iar clasa care ar putea să îşi ia această sarcină pentru a-şi umple timpul liber nu mai există; locul guvernului este ca şi gol. Dacă, în acest moment critic, un ambiţios îndemânatic reuşeşte să ia puterea, găseşte deschisă calea către toate uzurpările posibile. Veghează o vreme ca toate interesele materiale să fie satisfăcute, în rest ştie că este liber să facă ce doreşte. Garantează mai ales ordinea perfectă. Oamenii subjugaţi de plăcerile materiale descoperă de obicei că agitaţiile provocate de libertate tulbură bunăstarea, înainte de a-şi da seama cât de mult le foloseşte libertatea pentra a şi le procura; şi la cel mai mic zgomot al pasiunilor publice care pătrund în tăcerea micilor plăceri ale vieţii lor particulare, se trezesc şi se neliniştesc; o bună bucată de vreme frica de anarhie îi ţine în nesiguranţă, gata mereu să se arunce în afara libertăţii la prima dezordine.”

 „Sunt cu totul de acord că pacea, liniştea publică este o mare binefacere; dar cu toate acestea nu vreau să uit că datorită ordinii perfecte au ajuns toate popoarele la tiranie. Evident, nu trebuie să tragem concluzia că popoarele trebuie să dispreţuiască pacea publică; dar ea nu trebuie să le fie suficientă. O naţiune care nu cere guvernului ei decât menţinerea ordinii este deja, în adâncul inimii, o sclavă; este sclava bunăstării ei, iar omul care trebuie să o încătuşeze nu are altceva de făcut decât să apară. Despotismul facţiunilor este tot atât de temut ca şi cel al unui singur om. Când totalitatea cetăţenilor nu vrea să se ocupe decât de treburile particulare, partidele cele mai mici au toate şansele să devină stăpânele treburilor politice. Putem vedea atunci adesea pe marea scenă a lumii, la fel ca în teatrele noastre, o mulţime reprezentată de câţiva oameni. Aceştia vorbesc singuri în numele unei majorităţi absente sau neatente; numai ei acţionează în mijlocul unei nemişcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile şi le supun după plac; şi rămânem uluiţi văzând în ce număr mic de mâini nevolnice şi ticăloase poate cădea un popor mare.”

 „Când ai căpătat încrederea unui popor democratic, este un lucru foarte mare dacă îi obţii şi atenţia. Este extrem de greu să te faci ascultat de oameni care trăiesc în democraţie atunci când nu le vorbeşti despre ei înşişi. Ei nu ascultă lucrurile care li se spun, deoarece sunt foarte preocupaţi de lucrurile pe care le fac. Se întâlnesc, într-adevăr, puţini trândavi la naţiunile democratice. Viaţa se petrece în vârtejul mişcării şi al zgomotului iar oamenii sunt atât de preocupaţi să acţioneze încât le rămâne puţin timp pentru a gândi. Ceea ce doresc mai ales să remarc este faptul că nu numai că sunt ocupaţi, dar şi că ocupaţiile lor îi pasionează. Sunt continuu în acţiune şi fiecare din propriile acţiuni le absoarbe sufletul; focul pe care îl pun în activitate îi împiedică să se aprindă pentru idei. Cred că este foarte greu să aţâţi entuziasmul unui popor democratic pentru o teorie oarecare care nu are o legătură evidentă, directă şi imediată cu activitatea practică, zilnică, a vieţii sale. Un atare popor nu abandonează lesne vechile credinţe. Deoarece entuziasmul este cel care împinge spiritul omenesc dincolo de căile bătute şi care face marile revoluţii intelectuale precum şi marile revoluţii politice. Aşadar, popoarele democratice nu au nici răgazul şi nici gustul să meargă în căutarea unor opinii noi. Chiar dacă ar ajunge să se îndoiască de cele pe care le au, le păstrează cu toate acestea, deoarece le-ar trebui prea multă vreme şi cercetare atentă pentru a le schimba; le păstrează nu ca pe nişte opinii sigure, ci ca pe nişte opinii stabilite.”

 „Dacă războiul dă satisfacţie armatei, el deranjează şi uneori aduce la deznădejde acea mulţime nesfârşită de cetăţeni ale cărei mici pasiuni au zilnic nevoie de pace pentru a fi împlinite. El poate deci să facă să apară, sub o altă formă, dezordinea pe care trebuie să o preîntâmpine. Nu există un război îndelungat care să nu pună în mare primejdie libertatea unei ţări democratice. Nu pentru că ar trebui să ne temem de a-i vedea pe generalii învingători luând cu forţa puterea suverană, după fiecare victorie […]. Primejdia e de o altă natură. Războiul nu duce întotdeauna popoarele democratice la o guvernare militară: dar el nu poate împiedica, la aceste popoare, ca atribuţiile guvernului civil să crească enorm; el centralizează aproape obligatoriu în mâinile acestuia conducerea tuturor oamenilor şi folosirea tuturor lucrurilor. Dacă nu duce imediat la despotism prin violenţă, el duce încet la despotism prin deprinderi. Toţi cei care caută să distrugă libertatea în sânul unei naţiuni democratice trebuie să ştie că cea mai sigură şi mai scurtă cale de a ajunge la acest scop este războiul. Este prima axiomă a ştiinţei.”

 „[…] numai dragostea şi deprinderea libertăţii pot lupta cu succes împotriva deprinderii şi dragostei pentru bunăstare. Nu îmi închipui, în caz de nenorocire, nimic mai uşor de a fi cucerit decât un popor democratic care nu are instituţii libere.”

 „Popoarele democratice urăsc adesea pe deţinătorii puterii centrale; dar iubesc întotdeauna această putere.”

 „Educaţia, la fel ca şi filantropia, a devenit la majoritatea popoarelor din vremea noastră o treabă naţională. Statul primeşte şi adesea ia copilul din braţele mamei pentru a-l încredinţa funcţionarilor săi; tot el îşi ia sarcina de a inspira fiecărei generaţii sentimente şi idei. Uniformitatea domneşte în studii, ca şi în toate celelalte; diversitatea, ca şi libertatea, dispar cu fiecare zi.”

 „Pe măsură ce cresc atribuţiile puterii centrale, numărul funcţionarilor care o reprezintă sporeşte şi el. Aceştia formează o naţiune în fiecare naţiune şi, cum guvernul le acordă stabilitate, ei înlocuiesc tot mai mult, la fiecare dintre aceste naţiuni, aristocraţia. Aproape pretutindeni în Europa, suveranul domină în două feluri: dirijează o parte din cetăţeni datorită fricii pe care aceştia o au faţă de funcţionarii săi, iar pe cealaltă parte datorită speranţei pe care o nutresc de a deveni funcţionarii săi.”

 „Cetăţenii se află tot mai mult sub controlul administraţiei publice; sunt aduşi pe nesimţite, fără ca ei să îşi dea seama, să îi sacrifice neîncetat alte părţi din independenţa lor, şi aceşti oameni care răstoarnă din când în când un tron şi calcă în picioare regi se pleacă din ce în ce mai mult, fără împotrivire, celor mai mărunte capricii ale unui funcţionar.”

 „Vreau să îmi imaginez sub ce trăsături noi ar putea despotismul apărea în lume; văd o mulţime nenumărată de oameni asemănători şi egali care se învârtesc fără odihnă în jurul lor pentru a-şi procura nişte plăceri mici şi obişnuite cu care să îşi umple sufletul. Fiecare dintre ei, retras din întreg, este parcă străin de soarta celorlalţi; pentru el, copiii şi prietenii lui formează întreaga specie umană; cât despre restul concetăţenilor săi, el se află alături de ei, dar nu îi vede, îi atinge, dar nu îi simte; el nu există decât în el însuşi şi pentru el şi, dacă mai are încă o familie, putem spune însă că nu mai are patrie. Deasupra acestora se ridică o putere uriaşă şi tutelară care îşi ia singură sarcina de a-i asigura bunăstarea şi de a veghea asupra soartei lui. Ea este absolută, amănunţită, exactă, prevăzătoare şi blândă. S-ar asemăna cu autoritatea paternă dacă, asemenea ei, ar avea drept scop pregătirea oamenilor pentru vârsta matură; dar ea nu caută, dimpotrivă, decât să-i fixeze irevocabil în copilărie, îi place ca cetăţenii să se bucure, cu condiţia ca ei să nu se gândească decât la desfătare. Lucrează cu dragă inimă pentru fericirea lor, dar vrea să fie unicul agent şi singurul arbitru al acestei fericiri; le asigură securitatea, principalele treburi, le dirijează activitatea, le reglementează testamentele, le împarte moştenirile; de ce nu poate oare să îi scutească în întregime de neliniştea de a gândi şi de greutatea de a trăi? Şi astfel face, cu fiecare zi, ca utilizarea liberului arbitru să devină mai puţin folositoare şi mai rară; închide activitatea voinţei într-un spaţiu mai mic şi îi răpeşte încetul cu încetul cetăţeanului până şi folosirea fiinţei sale. Egalitatea i-a pregătit pe oameni pentru toate aceste lucruri; ea i-a predispus să le suporte şi să le privească adesea ca pe o binefacere.”

 „După ce a prins astfel, rând pe rând, pe fiecare individ în puternicele sale mâini, după ce l-a modelat după placul său, suveranul îşi întinde braţele asupra întregii societăţi, îi acoperă suprafaţa cu o reţea de nenumărate mici reguli complicate, minuţioase şi uniforme, printre care spiritele cele mai originale şi sufletele cele mai viguroase nu pot să se strecoare pentru a se ridica deasupra mulţimii; el nu zdrobeşte voinţa, ci o moleşeşte, o supune şi o dirijează; obligă rar la acţiune, dar se opune neîncetat oricărei acţiuni; nu distruge ceea ce există, dar împiedică apariţia noului; nu tiranizează, dar stinghereşte, constrânge, irită, sufocă, îndobitoceşte şi reduce, în cele din urmă, fiecare naţiune la o turmă de animale timide şi muncitoare al căror păstor este guvernul.”

 „Este, într-adevăr, greu de conceput cum nişte oameni care au renunţat total la deprinderea de a se conduce singuri ar putea reuşi să aleagă corect pe cei care trebuie să îi conducă; şi nu vom izbuti niciodată să credem că un guvern liberal, energic şi înţelept ar putea vreodată ieşi din sufragiul unui popor de servitori.”

  Ediţia românească (din care am reprodus aceste citate):

Alexis de Tocqueville (1995). Despre democraţie în America (trad. rom.). Bucureşti: Humanitas (2 vols.)

Anunțuri