Already goneTiptil, cu bagajul în mână, mă strecor afară. Dorm cu toţii; duminică, la patru dimineaţa, e linişte ca în mormânt. „Ce n-aş da să le văd feţele când se vor scula”, mă înghionteşte drăcos un gând, „şi or să răspundă la telefon: o să le ia o vreme până să-şi dea seama că m-am evaporat”. Închid uşa cu grijă în urma mea. E întuneric, dar e destul de cald pentru a doua zi a lui octombrie. Simt cum mă pătrunde prospeţimea dimineţii: vântul adie o umezeală pătrunsă de toate miresmele sudului, iz greu de ierburi şi flori putrezind undeva între Caraibe şi Key Largo. Acum m-am trezit de-a binelea. Maşina mă întâmpină înrourată, servilă ca un dulău de pază. Îi dau un sfert de cheie ca şi cum i-aş da un os de ros. Arunc bagajul pe scaunul din spate şi scot parasolarul, apoi prepar cocteilul necesar: Red Bull cu pepsi. O iau din loc. Fac uşor stânga pe alee, mă scurg alene până la capăt, apoi virez dreapta pe Alice Drive. Şoseaua se unduie înaintea mea ca un mocasin de apă plecat la vânătoare. E timpul! Accelerez încet. Drumul e gol, veveriţele sforăie în vizuini, casele dorm precum caii, în picioare, doar semafoarele se leagănă uşor la intersecţia cu Wise St. Înainte să bag de seamă, ajung la intersecţia cu Broad. Căciula roşie de la „Arby’s” îmi face absentă semn din neoane. Virez stânga pe US 76/378 şi… pedal to the metal! Maşina se cabrează, apoi muşcă din asfalt. Vitezele se schimbă singure, una după alta, cu ştiinţa lor mecanicească, până ajung la 85 mph. Un deget pe butonul casetofonului şi muzica dă năvală. Phoenix, Cantofabule. Nici că se putea maiSumter SC Palmetto Pointe Apartment bldg bine! O sută de mile de drum, cam două ore jumate de condus într-o zi obişnuită. Dar nu e o zi obişnuită, căci e patru dimineaţa, în maşină miroase a floare de bumbac, sângele mi se învolburează ca şampania, iar, din boxe, Vouă, celor din cronici, peceţi şi herburi, Fiarelor nepăscătoare de ierburi, Nepăsătoare de carne de fiară, Neumbrite de nour, Nearse de soare: Pajură, bour, Cu schiptru şi tiară, Mă rog, să vă iviţi! La o vreme, pâlcurile de copaci se răresc şi, dintr-o dată, în dreapta, câmp liber: baza aeriană Shaw. Luminile de balizaj sclipesc roşu şi albastru în geometrii secrete, dar singuratice. Poate că avioanele dorm şi ele, în vreun porumbar, vegheate de un awacs grijuliu din tării. Toată lumea doarme la patru şi un sfert, duminică dimineaţă. Roţile tresaltă o clipă la trecerea peste calea ferată, apoi din nou pădure. Drumul se vălureşte din ce în ce mai tare, ca marea aţâţată de hulă, mă năpustesc în noapte cu acea exaltare a şoferului de duminică scăpat din lanţul grijilor obişnuite. Nu văd mai departe de unghiul farurilor, dincolo de culme poate fi orice, viu sau neviu, real sau închipuit, aici sau pe lumea cealaltă, pământul pare că se termină în vârful rampei şi că voi sări direct în hiperspaţiu, dar nu, mă prăvălesc pe spinarea talazului de asfalt, apoi urc încă o dată, cad, şi tot aşa, în sus şi în jos, ca un surfer de fier şi sticlă pe coama unui val de bitum, plăcere aproape sexuală, fraternizezi cu toţi nebunii aflaţi la volan în clipa aceea, urli o dată cu Filip, Cerbule, cerbule, bunule, albule cerb, regele frâncilor vrea să te pună în herb!… Sumter SC US 378Nicio maşină pe drum, niciun poliţai la pândă, Dumnezeu are grijă de nebunii săi scăpaţi pe drumuri şi ţine oamenii cuminţi acasă, în aşternuturi, lângă familii şi căţei, iar nu hălăduind prin codrii mlăştinoşi dintre Wateree şi Congaree rivers. Patru poduri peste smârcuri, roţile sar pe duşumele, dar Garners Ferry Road te poartă mai departe către Horrel Hill. Încep să apară iar fermele, bisericile, padocurile, ţarinile şi păşunile. Oraşul se apropie, e pe undeva dincolo de dealurile acelea, ca un cerb în hăţiş, îţi dai seama de prezenţa lui ca un lup care-i amuşină asudul. Semafoarele se înmulţesc, becurile de pe stâlpi sporesc în intensitate, se ivesc şi supermarketurile cu parcările lor chele, câmpuri de ciment pe o planetă de ciment. O las mai moale, maşina oftează şi se supune. Trec pe sub autostrada 77, apoi intru în oraş. Şoseaua se lărgeşte din ce în ce mai mult, sar o dată spre stânga înainte de intersecţia cu Wildcat, apoi încă două benzi aproape de joncţiunea cu Ft. Jackson Blvd., Cross Hill şi Devine, mai degrabă din reflexul de a-i evita pe cei ce virează la dreapta într-o zi obişnuită de trafic. Un Walgreens înghesuit pe colţul din dreapta, un Bi-Lo lăbărţat pe partea stângă a străzii, apoi intersecţia cu Beltline ca şi cum nici n-ar fi fost şi panta de la Hampton Hill. Piggly Wiggly îmi zâmbeşte tâmp dintr-o parte, la întâlnirea cu Kilbourne Rd. Fac uşor dreapta pe Millwood Ave., pe lângă Dreher High School, o clădire masivă şi urâtă ca un liceu românesc Sumter SC Shaw AFBdin perioada interbelică, şi mă strecor ca un fur în noapte pe lângă hogeacul poliţailor de la colţul cu Woodrow. Strada coboară uşor, cartier de negri famelici şi coşmelii dărăpănate. Oraşul doarme profund, comatos, îţi vine să opreşti şi să strigi: Is there anybody out there?, ai senzaţia că o rază invizibilă a teleportat spiţa umană pe Lună şi doar tu ai rămas, uitat cumva ca un şoarece-n sertar, dar n-o faci, în niciun caz într-un cartier de negri famelici, duminica, la cinci dimineaţa! O ghirlandă de semafoare şi indicatoare la intersecţie, zâmbesc, ce-aş mai da o fugă până la „European Corner” pentru un kilogram de salam românesc (care e rusesc pe etichetă, dar ucrainean în conţinut), să duhnească portbagajul ca trenul de navetişti dimineaţa, în haltă la Ostroveni, la mine la Râmnic, şi un borcănaş de icre greceşti ca la mama lor acasă, şi o telemea bulgărească cum numai în Bucureşti la Piaţa Gorjului poţi găsi, şi un bax de apă minerală Perla Harghitei şi încă unul de Fanta, d-aia nemţească, adevărată, nu zeama portocaliu-fosforescentă de pe-aici, şi încă nişte vinuri de prin ţară, dar vai, e duminică şi e cinci dimineaţa, şi „legile albastre” sunt în vigoare, no more buzz for sale, folks, oricum nu e nimeni la tejghea la ora asta, navetiştii din haltă sunt deja în şut la Râureni, la fabrica de conserve, au halit salamul cu pieliţe cu tot şi acum dau pe gât una mică, e deja ora prânzului la ei, ce treabă au cu blue laws?!? Aşa că virez stânga pe Gervais şi merg la trap, străzile defilează una după alta, Pickens, Bull, Marion, Sumter… Downtown Columbia, o maşină, două în treacăt (iacătă supravieţuitori!), opresc la semafor la intersecţia cu Main Street. Capitolul – una din cele două clădiri monumentale ce n-au fost put to the torch de soldaţii lui Sherman – se alintă ca o primadonă în lumina zecilor de proiectoare. Construită în Greek revival style, aminteşte de timpuri ale unei alte Americi, mai rafinate şi mai brutale deopotrivă, dar care n-a fost să fie. Statuia lui Washington încă poartă bastonul rupt de yankei,SC State Capitol ranchiuna învinşilor nu s-a stins, mai ales după ce steagul confederat a fost dat jos de pe cupolă în 2000, la protestele militanţilor de culoare, pentru a fi exilat în umbra monumentului dedicat eroilor confederaţi căzuţi pentru gloria ţării. Verde iar, merg mai departe, către intersecţia cea mare cu Assembly, apoi cobor în districtul barurilor şi cluburilor, cu clădiri pătrăţoase, scunde, placate cu cărămidă falsă. Trec podul peste linia Amtrak-ului, las staţia „ogarului cenuşiu” în stânga şi ajung la intersecţia cu strada Huger. Stop iar, aştept, mă uit la clădirea istorică, din cărămidă, a Publix-ului, şi nu încetez a mă minuna de capacitatea americanilor de a da o aură de venerabilitate oricărei construcţii un pic mai bătrâne decât durata de viaţă a unui SUV. Absenţa trecutului se amestecă în inconştientul lor colectiv cu culpabilitatea lipsei de legitimitate a înstăpânirii asupra unei ţări pe care strămoşii lor n-au plămădit-o prin trudă, lacrimi şi jertfă, generaţie după generaţie, ci au luat-o cu de-a sila, prin şmecherie şi tupeu, rapt şi crimă, de la cei ce n-o meritau. Poate că această culpabilitate, îmi spun, se exprimă nevrotic prin căutarea obsedantă a iubirii lui Dumnezeu şi inflaţia formidabilă de patriotism (steaguri pictate ori arborate în tot locul, sloganuri şi discursuri mobilizatoare, bumper-stickers, cântece şi poezii lăudătoare de ţară şi popor). Se vede treaba că americanii se simt încă musafiri în America… Un pickup truck traversează intersecţia dinspre West Columbia şi îmi dau seama că s-a făcut verde, sunt iar singur şi nu-i nimeni în spate să-mi dea faruri şi claxoane (ceea ce oricum nu s-ar fi întâmplat, fiindcă aici nu-i intersecţia Uverturii cu Virtuţii, nu-i aşa?), fac dreapta şi accelerez. Hampton, Taylor, Laurel – undă verde! – se apropie ieşirea către I-126, trec pe banda din stânga lăsând liber accesul către Elmwood St., curbă în ac de păr la stânga, apoi… pistă de avioane! Cred că sunt vreo 5-6 benzi pe sens, au pus ăştia covor nou de asfalt, maşina cere, cere, o fi ea bătrână dar probabil îşi aminteşte vremuri mai vrednice, full throttle, full thrust, decolez! Suta de mile la oră, maşina tremură din toate încheieturile ca un ogar de curse reumatic, slobozit din cuşcă după atâta timp; podul peste Broad River îl trec între două inspiruri, Phoenix cântă Cânticlu a cucuveauăliei şi-mi zic, fără să vreau, că asta nu-i tocmai de bine, aşa că ridic piciorul SC I-126 exit 107A de pe acceleraţie. Iată şi exit 107A, către Augusta, mă încadrez pe bretea şi ies în fine pe I-20W. Iubesc şoseaua asta, mă simt aici ca peştele în apă, îi cunosc fiecare meandru şi fiecare suiş şi coborâş între Florence şi Atlanta, cred că am făcut potecă de câte ori am alergat-o încoace şi-ncolo! Şi nu ştiu cum se întâmplă, dar de fiecare dată mi se pare mai scurtă ca înainte!… Apoi, după ce trec de exit-ul către Lexington, fac un lucru de neconceput: opresc pe banda de urgenţă! Zorii au înflăcărat cerul, soarele răsare din nou imperial peste Dixie, iar eu nu pot merge mai departe fără să pun deoparte această clipă într-o fotografie. Mai sunt vreo 40 de mile până acasă, drumul e pustiu (două maşini, dintre care una de poliţie, rămân în urmă), ziua se înstăpâneşte deplin asupra firii, exaltarea aventurii se risipeşte. Încerc cu puţin Massive Attack, dar nu merge; poate numai între Atlanta şi Lithonia, într-o zi de vineri după-amiază… E timpul, deci, pentru Montgomery Gentry. Speed! O dată cu traversarea braţului septentrional al râului Edisto trec „graniţa” în Aiken County. Alte condiţii: asfalt nou, marcaje proaspete, indicatoare reflectorizante abia scoase din ţiplă… Dar nu mai accelerez. Vraja dimineţii s-a pierdut cu totul. Deja după South Fork Edisto River mă I-20 Morning Gloryapucă lehamitea. Arcurile duble ale semnului de la „McDonald’s” levitează pe deasupra copacilor, anunţând apropierea de Aiken. Exit 22, frânez lent, din motor, ies, mă asigur, apoi fac stânga (pe sub interstate) pe Columbia Hwy. Încă vreo zece mile. Picotesc, deşi aerul condiţionat e pus pe rece. „O să fie arşiţă şi astăzi”, îmi spun, dar nu-mi pasă, deja mă gândesc la somn şi la răcoarea casei. Trec pe lângă aeroportul din Aiken (de fapt o pistă pentru stropitoarele de recolte) şi J. D. Lever Elementary, apoi intru în oraş. Hwy. 1 devine York, dar fac stânga, la intersecţia cu Rutland Drive, pe Rudy Mason Pkwy (sau 118, cum o ştie toată lumea). Şoseaua de centură e liberă (desigur) şi, cel mai important, nu sunt decât trei semafoare. Intersecţia cu Wire, apoi cea cu Wagener Rd. şi în fine traversarea căii ferate (căreia însuşi oraşul îi datorează existenţa) la întretăierea cu US 78E/Charleston Hwy. Conduc detaşat pe E Pine Log, maşina parcă mă cară singură acasă, ca un bidiviu ce ştie bine drumul către staul, intersecţiile cu Banks Mill şi Powderhouse trec nebăgate în seamă (deşi ultima mă duce zilnic la slujbă…). În fine, stânga pe Centenial Ave. şi din nou stânga, la Churchill Commons. Parchez, pun parasolarul la loc şi îmi iau bagajul. Când să intru în casă, mă trezesc brusc din letargie: tocmai era să calc pe un pui de şarpe cu clopoţei ce se încălzea pe alee! „Naiba să te ia!”, zic (dar cu alte cuvinte) şi intru. Pornesc aerul condiţionat, trag uşa glisantă de la verandă, ca să intre aerul proaspăt al dimineţii, şi pun de cafea. Mă uit la ceas: nu e nici 6. N-are rost să sun acum, e prea devreme. Mă bag în pat cu plăcerea prădătorului întors în vizuină. Lumea nu s-a deşteptat nici acum. Doar veveriţele. Triburi întregi. Dorm neîntors până la 10. E duminică şi e cald şi soare.Aiken SC Churchill Commons

P.S. Soarta şi-a luat însă revanşa un an mai târziu, undeva lângă Dublin, Georgia, pe I-16, în drum spre Savannah. $400 amendă pentru 94 mph în zonă cu limita de 70 a fost cam prea mult pentru buzunarul meu… Dar ştiu că a meritat!

N.B. Pozele au rol ilustrativ (nu sunt făcute în dimineaţa cu pricina, cu excepţia uneia singure, dar care din păcate a rămas pe hârtie fotografică). Faptul că am pus atât de multe imagini cu şosele exprimă, poate, frustrarea generată de lipsa unor drumuri decente la noi în ţară (din cauze ca cele enumerate mai jos).

http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/atac_murdar_dar_plin_de_umor_la_adresa_bechtel_68559.html

Anunțuri