Begi şi negustorul străin (Begi and the Foreign Merchant)
„Odată Begi se duse la un mare târg din Lalendi. Acolo văzu el un negustor din alt trib. Omul vindea vase care, pretindea el, erau făcute din aur, dar Begi se strecură în spatele lui şi încercă să taie metalul cu un cuţit. Numai că acesta nu se tăia ca aurul cel moale, deşi era strălucitor şi galben.
Aşa că Begi luă cel mai mare vas, apoi urină pe pământ şi puse vasul deasupra locului cu pricina.
Apoi reveni în faţă, acolo unde o mulţime de oameni aştepta să cumpere vasele din aur, dar despre care Begi ştia că sunt din aramă.
– Uite acolo o oală mare şi frumoasă, spuse Begi. Am nevoie de o oală ca aia să fac noaptea în ea.
Toată lumea râse, luându-l drept prost dacă era în stare să pună un asemenea lichid într-un vas în care se păstra vinul cel mai bun.
– Fă în el şi arată-mi dacă curge, îi spuse Begi. Negustorul râse cot la cot cu toţi ceilalţi şi făcu ceea ce i se spusese, zicând că ce păcat era să spurci cu urină o asemenea frumuseţe de vas ca acela.
Begi îl ridică după ce negustorul a terminat, iar pământul de sub el era ud din cauza urinii. Atunci el spuse:
– Nu cumpăr o oală oricât de frumoasă ar fi dacă curge atunci când te pişi în ea.
Şi atunci toţi cei strânşi acolo l-au bătut pe negustor, obligându-l să le dea banii înapoi.”
(apud ed. rom., p. 383)

Begi şi ghicitoarea (Begi and the Wicked Sorcerer)
„Begi a ajuns într-un sat unde oamenii credeau în prevestiri, semne şi piază-rea. El i-a întrebat:
– Despre ce e vorba?
Iar ei i-au răspuns:
– Îi dăm bani femeii aceleia bătrâne şi înţelepte, şi ea ne spune care e cea mai bună zi pentru vânat, sau pentru a cere mâna unei fete, ori să-ţi construieşti o casă, sau să-l îngropi pe cel mort astfel ca stafia lui să nu mai bântuie.
Begi spuse:
– Dar cum face?
Şi ei i-au răspuns:
– E cât se poate de bătrână şi de înţeleaptă, şi trebuie că are mereu dreptate, pentru că a devenit foarte bogată.
Aşa că Begi se duse la casa ghicitoarei şi spuse:
– Mâine mă voi duce la vânătoare. Să-mi spui dacă mi-am ales bine ziua.
Femeia îi răspunse:
– Promite-mi că-mi vei da jumătate din ce aduci acasă.
Begi îi promise, iar ea luă oasele de ghicit şi le aruncă pe pământ. Mai făcu şi un foc mic din pene şi ierburi.
– Mâine va fi o zi bună pentru vânat, spuse ea.
Aşa că a doua zi Begi se duse în pădure, îmbrăcat cu cea mai bună piele de leopard, luându-şi suliţa şi scutul, nişte carne şi un clondir cu vin de palmier, precum şi nişte orez fiert, pus într-o frunză împăturită. Noaptea s-a întors la casa femeii în pielea goală şi fără niciun pic de vânat.
Rupse o suliţă din perete şi, cu tăişul ei, despică un scut în două; dădu de pomană jumătate din carnea femeii şi jumătate din orezul ei, şi vărsă pe pământ jumătate din vinul ei.
Bătrâna strigă:
– Ce faci, nelegiuitule? Doar sunt ale mele!
– Îţi dau jumătate din ce-am adus de la vânătoare, după cum ne-a fost vorba, îi răspunse Begi.
Apoi rupse jumătate din veşmântul femeii, cu care se acoperi, şi plecă.
După această întâmplare, oamenii au început să ia hotărâri singuri, fără să-i mai plătească nimic femeii.”
(apud ed. rom., pp. 410-411)

Cf. R. P. Jerome Coulter (1911). Contes de nos frères africains : folklore du Beninia et de la Cote-d’Or. London: -. (VI + 347 p. front. en coul.112 illus. dans le texte).
Bibliografie:
John Brunner (1968). Stand On Zanzibar. New York: Doubleday & Co.
John Brunner (1995). Zanzibar (trad. rom.). Bucureşti: Nemira.

Anunțuri